Kurt Schwitters (1887 – 1948) și reformarea artei în spiritul dadaist
Istoria artei, dintre toate tipurile de istorii posibile, trebuie realizată cu un veritabil talent de a sesiza și a diferenția insolitul peren, frumos, autentic, de kitsch-ul trecător, de opera caducă, de moda muritoare. Kurt Schwitters, cel care a refuzat să folosească pânza, preferând gunoaiele, tăieturile din ziar, zdrențele, nimicurile vieții de zi cu zi, este, poate, una dintre cele mai neașteptate apariții în lumea artei moderne, avangardiste. Istoricii artei l-au încadrat pe acest prodigios artist european curentului ,,Dada”.
Însă dincolo de nevoia de a de-solemniza arta, de a ridiculiza pretențioasele fandoseli artistice, dincolo de nevoia de reîntoarcere la acea artă primitivă, puternică, Kurt Schwitters a surprins una dintre cele mai importante prefaceri în mentalul artistului modern: pentru a rămâne în istorie, pentru a trece proba timpului și a oferi artei acea puritate imemorială, nu trebuie să te preocupe zonele înalte, marile sentimente sau grandioasele monumente, ci măruntul vieții, acel inefabil care, deși e în ochii tuturor, totuși scapă.
Adeziunea artistului german la curentul născut la Zurich și fondat de Tristan Tzara s-a petrecut după întâlnirea cu pictorul Arp. Cele dintâi produse artistice, numite montaje, ale lui Schwitters datează din perioada 1918-1919 și nu sunt altceva decât acumulări de resturi de materiale. Desigur, această tehnică a fost folosită și de Picasso și de Braque, însă Kurt Schwitters a împins lucrurile mai departe, sursa artei sale devenind containerul. Metafora gunoiului ca esență a artei este pe cât de tristă, pe atât de frumoasă. Trebuie ținut cont însă de vremurile din care a izvorât arta germanului: sfârșitul Primul Război Mondial a însemnat o perioadă sumbră, distinsă printr-o penurie mare. Arta lui Schwitters devine astfel o artă a unei lumi a nimicului, a golului, a eșecului.
Kurt Schwitters a fost și cel dintâi creator de ,,instalații”, prima plăsmuire artistică de acest fel fiind ,,Merzbau”, în 1933, o îmbinare de colaj, sculptură și construcție. Această operă, considerată o încununare a muncii sale, nu a supraviețuit celei de-a doua conflagrații mondiale, ironia fiind cum nu se poate mai mare. Arta recentă pare a fi, în mare parte, un omagiu adus acestui artist care a avut ambiția de a face din nimic artă. Gustul pentru o asemenea creație nu e însă comun, înțelegerea dedesubturilor artistice ale lui Schwitters fiind dificilă. Căci ceea ce rămâne din Schwitters, paradoxal, este marea artă, în ciuda obiectelor de nimic care au fost puse laolată pentru a o crea.
