De aceea, în ședința Adunării Naționale din 20 martie 1862, Kogălniceanu, ca deputat de opoziție, a prezentat o propunere semnată de alți 12 deputați, prin care se cerea înlăturarea acestor anomalii. Cât privește stema și drapelul propunerea suna așa: „Să se reguleze într-un chip definitiv și unic culorile drapelului și marca României”. Deși propunerea lui Kogălniceanu a fost respinsă, anul următor guvernul a fixat printr-un decret și stema și sigilul statului.
Odată cu alegerea lui Carol I ca Domnitor, stabilindu-se o dinastie nouă pe tronul României, era natural să se modifice și stema țării. Pe 10 decembrie 1866, președintele consiliului de miniștri, Ioan Ghica, a pus pe biroul Camerei Deputaților un proiect de lege „pentru fixarea și stabilirea armelor României”. Kogălniceanu a fost numit raportor al proiectului.
Proiectul lui Ghica se deosebea de stema din 1863 doar prin câteva amănunte, dar cu toate acestea a fost intens dezbătut. Discuțiile s-au concentrat pe modul de reprezentare al acvilei cruciate și a capului de bour, precum și a figurilor ce le însoțeau, soarele și luna.Apoi asupra înlocuirii armelor lui Cuza cu cele ale familiei de Hohenzollern, dar și asupra coroanelor ce trebuiau să timbreze scutul și pavilionul și asupra devizei ce urma să fie pusă pe eșarfa de la baza stemei.
Adunarea Deputaților, după trei dezbateri care au avut loc în zilele de 27,28 și 30 martie 1867, a adoptat proiectul cu modificările susținute de Mihail Kogălniceanu.
Proiectul a fost depus la Senat, comitetul delegaților maturului corp, sub influența heraldistului Ștefan Grecianu, care l-a declarat „în neconformitate cu arta heraldică și cu unele suvenire istorice”. Însă, contraproiectele prezentate de Grecianu, ca specialist, în mai multe ședințe ale comitetului delegaților au fost toate respinse, deși Grecianu era raportorul comitetului, iar la urmă s-a aprobat un alt proiect cu totul deosebit, care a devenit stema României din 1872.
Însă, stema de la 1867, deși a fost combătută cu tărie în Senat, s-a întrebuințat până în 1872. Singura învinuire serioasă ce i se poate aduce este lipsa delfinilor, care în conștința publică reprezentau litoralul Mării Negre. Dar, la 1867, litoralul era redus la Basarabia sudică, redobândită de la Rusia în urma Tratatului de pace de la Parisd (1856), iar Basarabia era parte integrantă a Moldovei și nu avusese niciodată stemă separată.
Sursa: Mihail Kogălniceanu și heraldica națională, de Constantin Moisil
