Cum a fugit fanariotul Caragea Vodă cu vistieria Țării Românești

Distribuie știrea: Facebook | Twitter

Exemplul cel mai bun este faimosul Vodă Caragea.

Ca să ajungă domn al Țării Românești, Ioan Gheorghe Caragea, vlăstarul uneii vechi familii fanariote, a plătit o avere colosală. Potrivit ambasadorului francez la Constantinopole, suma s-a ridicat la 8 000 de pungi de galbeni, aproximativ 4 milioane de lei-aur. Și-a scos, însă, paguba cu vârf și îndesat printr-o politică de spoliere a românilor ca mai toți veneticii.

Astfel că, pe 29 septembrie 1818, când a fugit din țară de teamă că sultanul îl va da pe mâna călăului, avea bani destui cât să trăiască în lux până la sfârșitul vieții, să-și căpătuiască rudele, ba chiar să facă și donații generoase pentru noua lui patrie.

Blestemata domnie, pe care românii și-o amintesc și astăzi când spun „se fură ca-n vremea lui Caragea”, a început cu un semn rău. Chiar în prima noapte petrecută la București de noul domn, palatul domnesc din Dealul Spirii a luat foc și a ars din temelii. Și cum o nenorocire nu vine niciodată singură, unul dintre însoțitorii săi a căzut la pat, bolnav de ciumă bubonică. Epidemia cumplită care a urmat a omorât între șaptezeci și nouăzeci de mii de oameni în toată țara, din care patruzeci de mii numai în București. De teamă să nu se molipsească, Vodă Caragea a fugit cu boierii săi la Mănăstirea Cotroceni pe 13 decembrie 1812. Bucureștenilor, care mureau și câte 300 pe zi, li s-a interzis însă să părăsească orașul până pe 1 august 1813.

Întors până la urmă la treburile domniei, Caragea a pus la punct un sistem nemilos de sărăcire a bieților supraviețuitori ai epidemiei.

Mai întâi, l-a ajutat pe vărul său Costache, fiul fostului domn Nicolae, să-și recupereze întregul oraș Ploiești. Orășenii s-au revoltat, dar vodă a reconfirmat împroprietărirea. Ca urmare, negustorii au închis în semn de protest toate prăvăliile, paralizând Ploieștiul. Caragea a ordonat întemnițarea căpeteniilor rebeliunii fără judecată, dar apoi s-a răzgândit. Unul dintre negustorii răzvrătiți era sudit rus, adică un român aflat sub protecția Imperiului Țarist, având dreptul prin aceasta la o jurisdicție specială. Statutul de protejați nu le-a folosit la nimic celor doi sudiți austrieci care au încercat în iunie 1816 să-l răstoarne de la putere pe Caragea printr-o conspirație. Conducătorii au fost executați, iar boierii bănuiți de complicitate – Constantin Filipescu, Constantin Bălăceanu și Grigore Ghica- au fost obligați să rămână pe moșiile lor.

Bani trimiși în străinătate

Între timp, Caragea continua să facă avere. Pe lângă birurile pe care le datorau țăranii și meșteșugarii, a pus unele noi. Mai mult, a inventat sistemul de vânzare a titlurilor boierești, din această manevră obținând nu mai puțin de 20 de milioane de piaștri. De asemenea, a concesionat minele și vămile. Ca urmare, veniturile domnului au crescut de la aproximativ 1,5 milioane la peste 3,7 milioane lei-aur.

Din aceste venituri uriașe, Vodă Caragea a început să trimită bani în străinătate, în Elveția și în Marea Britanie, pregătindu-și fuga. Deși zgârcit din fire, la rugămintea Domniței Ralu a ajutat și el la înălțarea Teatrului de la Cișmeaua Roșie. Sunt însă și alte două lucruri bune pe care românii le au din vremea acestui fanariot-„ Legiuirea lui Caragea”- primul cod de legi al Țării Românești și Spitalul Filantropia.

În 1818, Vodă a decis că e cazul să pună punct bănoasei domnii. Plătise pentru patru ani și era deja domn de șase. Demnitarii otomani erau prea lacomi, iar el strânsese deja destui bani să trăiască liniștit până la sfârșitul vieții. De un singur lucru îi mai era teamă, că fanarioții care voiau domnia o să-l convingă pe sultan să-i ia capul. Era cazul să fie mai iute decât dușmanii săi și să se retragă la timp. Mai ales că seria nenorocirilor reîncepuse. Iată ce scrie Dimitrie Papazoglu în cartea sa „Istoria fondării orașului București”: ”Până a nu arde palatele clădite de Ipsilanti, pe când locuia Ion Caragea în ele, au văzut românii prima oară ridicându- se balonul de niște străini ce veniseră la București. Acest balon a trecut pe deasupra Capitalei și a căzut la Cioplea, lângă satul Dudești. De atunci a rămas la români vorba „de când cu bășica lui Caragea”. Orășenii, în superstiția lor, ziceau că toată comedia asta a fost o urătă prevestire, căci în urmă a ars palatul și în 1817, luna octombrie, a fost și un cutremur foarte mare, după care a și fugit Caragea furând 20 000 000 din vistieria țării”.

Despre fuga lui Caragea vorbește și Nicolae Filimon în „Ciocoii vechi și noi”. „La 29 septembrie 1818, Caragea pofti la curte pe toți boierii și le vorbi cu multă grație, iar după săvârșirea ceremoniei sărutării de mână se puse în butca sa de călătorie și plecă, fără să spuie cuiva unde se duce și când o să se întoarcă.

Patru ore în urma acestui eveniment, pe toate zidurile Bucureștilor era lipit pitacul (act oficial n.r.) acesta:«Cu mila lui Dumnezeu, io Ioan George Caragea voievod, domn al Țării Românești, Dumneavoastră veliților (marilor n.r.) boieri ai Divanului domniei mele. Cum veți primi acest pitac al domniei mele, să vă adunați la Mitropolie și să faceți cunoscut tuturor boierilor hale și mazili (boier de rang mai mic n.r.) că eu am lăsat scaunul domniei pentru scoposuri ce numai mie mi se cade a le ști; iar după aceea să alcătuiți căimăcămie (guvern provizoriu alcătuit pentru perioada cât tronul e vacant) și să căutați trebile țării cu osârdie și dreptate; și pentru o mai bună pază a liniștii locuitorilor, să faceți mehtup (scrisoare oficială, adresă n.r.), către muhafizii (comandanții militari turci n.r.) serhaturilor (cetate turcească (n.r.) după marginea Dunării, ca să vă dea ajutorul trebuincios”.

În fapt, Caragea gonea spre Brașov apărat de 300 de mercenari albanezi (faimoșii arnăuți), stricând toate podurile pe unde trecea, de teamă să nu fie ajuns din urmă. Avea și motive să se teamă. Furase din vistieria țării nu mai puțin de 20.000.000 de lei.

Planul era însă bun, iar Caragea își negociase, se pare, fuga cu austriecii, ca să nu aibă surprize. După ce a petrecut câteva săptămâni la Brașov, a plecat spre Italia și s-a stabilit la Pisa. A donat, inclusiv prin fiica sa Ralu, mari sume de bani Eteriei, dar și mai multe terenuri orașului Atena, unde s-a stins la vârsta de 90 de ani.