Într-o postare în pagina sa de Facebook, istoricul militar, prof. univ. Alesandru Duțu face câteva observații pe marginea evenimentelor din 23 august 1944, ca un răspuns la alte analize publicate în ultimul timp pe această temă.
Redăm mai jos notele istoricului militar:
”♦ Lectura unora dintre articole publicate în ultimul timp despre 23 august 1944, mă determină să-mi prezint şi eu unele păreri faţă de alte (cu profil jurnalistic, dar cu pretenţii de concluzii ferme), care pot crea confuzii şi chiar ,,argumenta” capturarea de către sovietici a circa 150 000 de militari români care încetaseră luptele pe frontul din Moldova după anunţarea trecerii României de partea Naţiunilor Unite la 23 august 1944.
♦ Se spune (direct şi indirect) că acest lucru a fost determinat de faptul că nu se încheiase un armistiţiul cu Naţiunile Unite, că sovieticii ,,se înţeleseseră cu Mareşalul” (nimeni nu precizează însă unde, când şi în ce privinţă) şi nu cu regele Mihai I, că Ion Antonescu putea să încheie armistiţiul ,,peste două zile”, că ,,generalii ruşi nu ascultau „Radio România!” şi prin urmare continuarea operaţiunilor pe frontul din Moldova era ,,perfect justificată” (inclusiv împotriva românilor?) etc.
♦ Este adevărat că armistiţiul nu se încheiase şi că dezinformarea regelui Mihai I în acest sens a produs confuzie, mai ales în rândul militarilor români aflaţi pe front, care au constatat că sovieticii continuau să-i atace şi să-i dezarmeze. Tot atât de adevărat este şi faptul că unii generali sovietici au invocat acest lucru atunci când li s-a adus la cunoştinţă de către generalii români care i-au contactat, şi chiar mai târziu (în cu totul alte scopuri însă).
♦ Chiar dacă nu ascultau radio ,,România”, generalii sovietici aveau suficiente servicii de informaţii, care să-i informeze ce transmiteau toate posturile de radio din lume (începând cu orele 23.00 din 23 august 1944). Şi chiar dacă nu ar fi fost informaţi au constat, pretutindeni, pe teren, că trupele române nu le mai erau adversare, că nu mai era justificată continuarea operaţiilor împotriva românilor şi arestarea lor. Invocând neîncheierea armistiului ei justificau, de fapt, dezarmarea trupelor şi apoi sechestrarea navelor fluviale şi alte fapte care nu se pretau a fi făcute faţă de o ţară/armată care adusese Naţiunilor Unite (Uniunii Sovietice în primul rând), într-un timp extrem de scurt importante avantaje strategice, politice şi logistice.
♦ Continuarea luptelor de către sovietici era, într-adevăr, ,,justificată”, dar… împotriva trupelor germane din intrândul de la Chişinău şi din trecătorile Carpaţilor Meridionali, nu împotriva trupelor române care încetaseră luptele şi îşi declaraseră disponibilitatea de a lupta împreună împotriva trupelor germane.
♦ Acest lucru rezultă chiar şi din declaraţiile publice făcute de înalte oficialităţi sovietice, care nu se referă neîncheierea vreunui armistiţiu, ci la misiunile Armatei Roşii şi la modul de comportarea faţă de trupele române.
1) Ce declară Comisariatul Afacerilor Străine (ministerul de Externe) sovietic (prin radio Moscova) la 24 august 1944?
a) „În legătură cu evenimentele din România, guvernul sovietic socoteşte că nu este de prisos să întărească declaraţia dată în aprilie a.c., că Uniunea Sovietică nu are niciun fel de pretenţie teritorială şi nici nu intenţionează să schimbe starea socială existentă sau să-i ştirbească prin orice mijloc independenţa. Dimpotrivă, guvernul sovietic socoteşte necesar să refacă împreună cu românii independenţa României pe calea eliberării ei de sub jugul fascist”.
– Este vorba de o declaraţie publică (cu două excepţii corectă), care nu invoca neîncheierea armistişiului, ci se referea la menţinerea ordinii sociale şi a independenţei României.
– În realitate această promisiune nu a fost îndeplinită, Uniunea Sovietică încheind, în orctombrie 1944, acordul de procentaj cu Winston Churchill şi impunând apoi guvernul dr. Petru Groza, la 6 martie 1945.
b) ,,Comandamentul sovietic suprem declară că dacă trupele române vor înceta operaţiunile militare împotriva Armatei Roşii şi dacă ele se obligă să ducă războiul de eliberare mână în mână cu Armata Roşie împotriva germanilor, sau împotriva ungurilor pentru eliberarea Transilvaniei, atunci Armata Roşie nu o va dezarma, îi va îngădui să păstreze tot armamentul şi o va ajuta prin toate mijloacele să ducă la bun sfârşit această înaltă misiune”.
– Constituia şi acest un angajament firesc, de bun augur pentru o viitoare colaborarea militară, în contextul în care încă din primele ore ale zilei de 24 august 1944, Armata română a încetat operaţiile militare împotriva trupelor sovietice pe frontul din Moldova (la ordinul Marelui Stat Major şi nu după anunţurile transmise prin Radio), comandamentele române făcând cunoscut acest lucru comandamentelor sovietice (din zona în care se aflau), acestea constatând (singure şi imediat) că trupele române au încetat focul. Cu acelaşi prilej, comandanţii români (sau reprezentanţii acestora) au informat pe comandanţii sovietici că doreau să lupte împreună împotriva germanilor pentru eliberarea Transilvaniei, dar sub comandament român (aşa cum era normal).
– Cu toate acestea, sovieticii nu şi-au transpus în practică angajamentul de a nu dezarma diviziile române, de a le lăsa armamentul şi de a le ajuta să-şi ducă la bun sfârşit ,,această înaltă misiune”, aşa cum fusese informată prin radio întreaga lume. În schimb, au dezarmat circa 150 000 de militari români pe frontul din Moldova şi sudul Basarabiei şi au capturat, apoi, flota maritimă şi fluvială.
– Au făcut, oare, acest lucru pentru că nu se încheiase armistiţiul (la care Comandamentul Suprem sovietic nu se referea la 24 august) sau pentru a pedepsi România pentru participarea la război alături de germani până la Volga şi în Caucaz?
c) Tot la 24 august Comandamentul Suprem sovietic mai declară public: ,,Armata Roşie nu poate înceta operaţiunile militare de pe teritoriul românesc, decât după ce vor fi lichidate trupele germane care asupresc poporul român. Sprijinul trupelor româneşti acordat forţelor Armatei Roşii în vederea lichidării trupelor germane este singurul mijloc pentru grăbirea încetării operaţiunilor militare pe teritoriul României şi încheierii Armistiţiului României cu Coaliţia Aliată”.
– Corect şi firesc, deoarece pe teritoriul României se aflau numeroase trupe germane, atât pe front (în intrândul de la Chişinău), cât şi în interiorul ţării, împotriva cărora armata română începuse deja luptele încă din dimineaţa zilei de 24 august 1944.
– Prin urmare, lupta trebuia continuată (şi a continuat) împotriva germanilor, nu şi împotriva românilor, care încetaseră luptele. Cu atât mai mult nu se impunea dezarmarea şi apoi trimiterea lor în prizonierat!
– Toate acestea trebuie precizate deoarece doar preluarea unor părţi din Comunicatul sovietic (de exemplu: ,,Armata Roşie nu poate înceta operaţiunile militare de pe teritoriul românesc») poate să devină un ,,argument» pentru dezarmarea trupelor române (de care s-au şi folosit comandamentele sovietice, de altfel).
♦ Apoi, cred că mai trebuie făcută şi o comparaţie/corelare între conţinutul declaraţiilor publice şi cele cu caracter secret, cu ceea ce s-a întâmplat, în realitate, pe teren, unde comandamentele sovietice au adoptat o atitudine agresivă (în majoritatea situaţiilor), interzicând categoric orice discuţie cu reprezentanţii armatei române în vederea stabilirii modalităţilor de cooperare.
♦ Sugestiv în acest sens este ordinul emis de generalul R.I. Malinovski (viitor mareşal), comandantul Frontului 2 ucrainean, la 24 august, orele 16.00, de a nu se da nicio atenţie ,,faţă de nici un act al inamicului”, de a se indeplini ,,strict misiunile de luptă”, de a nu se primi ,,niciun parlamentar” şi de a nu se intra ,,în tratative”.
♦ La rându-i, I.V. Stalin şi mareşalul S.C. Timoşenko, au ordonat şi ei, în aceeaşi zi (orele 21.15) trupelor fronturilor 2 şi 3 ucrainene să nu ia în seamă ,,nicio declaraţie a românilor despre încetarea acţiunilor militare», unităţile şi marile unităţi ale armatei române care ,,se vor preda organizat, în componenţă completă, să fie primite în condiţii speciale”, cele care asuma obligaţia să lupte împotriva trupelor germane şi ungare ,,să-şi păstreze organizarea şi armamentul pe care îl deţin, inclusiv artileria”, urmând a fi încadrate cu ,,reprezentanţi ai Armatei Roşii de la regiment până la stat major de divizie” şi folosite ca ,,divizii separate între unităţile Armatei Roşii, în conformitate cu situaţia creată şi cu indicaţiile Statului Major General (Stavka – n.n.) care vor urma” (asigurarea materială urma să fie realizată ,,de români înşişi, din resursele lor»), iar cele care ar fi refuzat să lupte trebuiau ,,să fie dezarmate” şi îndreptate spre ,,centrele de adunare a prizonierilor de război”. Aceeaşi soartă urma să o aibă şi militarii români care s-ar fi predat ,,izolat şi în grupuri”.
♦ Între acest ordin şi declaraţiile publice din 24 august 1944 existau deosebiri esenţiale, vorbindu-se clar de ,,predarea» diviziilor române, de încadrarea lor cu ,,reprezentanţi ai Armatei Roşii», de încadrarea lor, separat, ,,între unităţile Sarmatei Roşii» şi folosite conform ordinelor şi îndicaţiilor Stavka.
♦ Toate acestea trebuie precizate, cu claritate, căci, altfel, se motivează (cu ,,argumente” sovietice) dezarmarea trupelor şi sechestrarea navelor şi nu se îndreaptă… pixul spre adevăratul vinovat!”
