Istoria steagurilor de pirați
Acest lucru nu a fost diferit în ultima parte a Epocii de Aur a pirateriei, unde steagurile, denumite în mod obișnuit „Jolly Roger”, erau ridicate pentru a identifica o navă sau o persoană.
În timpul Epocii de Aur, în jurul anilor 1650 și 1730, pirateria a fost împărțită în trei perioade:
Perioada de piraterie, perioadă în care marinarii francezi au atacat coloniile și navele spaniole din Caraibe și din Pacificul de Est.
Runda piraților, formată în principal din pirați englezi care au vizat transportul maritim musulman și al Companiei Indiilor Orientale în Oceanul Indian și în Marea Roșie.
Perioada de după Succesiunea spaniolă, când marinarii și corsarii anglo-americani rămași fără slujbă la sfârșitul Războiului de Succesiune a Spaniei s-au orientat către piraterie în Caraibe, Oceanul Indian, coasta de est a Americii de Nord și coasta Africii de Vest.
Una dintre primele descrieri ale steagurilor piraterești se găsește în „A General History of the Robberies and Murders of the most notorious Pyrates” (O istorie generală a jafurilor și crimelor celor mai cunoscuți pirați), publicată în 1724 și scrisă de un căpitan Charles Johnson, a cărui identitate a făcut obiectul unor dezbateri științifice.
Unii istorici sugerează că autorul ar fi fost Daniel Defoe, care a scris romanul Robinson Crusoe, sau Nathaniel Mist, un tipograf și jurnalist britanic căruia i se atribuie scrierea publicației anti-putere „Mist’s Weekly Journal”.
Cartea conferă un statut mitic vieților și isprăvilor unor pirați infami, precum: Charles Vane, Edward Teach (Barbă Neagră), Calico Jack Rackham, Anne Bonny, Mary Read, William Kid, Edward Ned Low, Henry Every și Philip Roche.
De asemenea, Istoria generală prezintă cititorilor multe caracteristici ale pirateriei care au devenit comune în literatura și legendele asociate, cum ar fi noțiunea de pirați care îngroapă comori și numele steagului piraților, numit „Jolly Roger” de către piratul galez Bartholomew Roberts și piratul englez Francis Spriggs.
Deși este posibil ca ambii căpitani să fi folosit același nume pentru steagurile lor, modelele steagurilor erau foarte diferite, ceea ce sugerează că numele era un termen generic pentru steagurile negre ale piraților, mai degrabă decât un nume pentru un model specific de steag.
O altă referire la „Old Roger” poate fi găsită într-un raport de știri din 1723 din Weekly Journal sau British Gazetteer, care descrie: „Steagul lor negru, sub care au comis o mulțime de piraterii și crime, a fost atașat la un colț al spânzurătorii. Avea în el portretul morții, cu o clepsidră într-o mână și o săgeată în cealaltă, care lovea o inimă, iar trei picături de sânge erau desenate ca și cum ar fi căzut din ea. Acestui steag îi spuneau Old Roger și obișnuiau să spună că vor trăi și muri sub el.”
Unul dintre cele mai asociate desene cu Jolly Roger este simbolul craniului și oaselor încrucișate, care a devenit sinonim cu reprezentările moderne ale piraților din literatură și filme.
Este posibil ca desenul să își aibă originea în standardul negru musulman folosit de pirații din Barbaria care operau din Africa de Nord (deși relatările contemporane se referă la faptul că simbolul era afișat în principal pe un steag verde), în timp ce o altă relatare timpurie poate fi găsită în „Bibliothèque nationale de France” din 1687, care înregistrează un desen cu craniu și oase încrucișate folosit pe un steag roșu de către pirații de pe uscat.
O altă utilizare timpurie a acestui desen este documentată în documentele amiralității britanice din 1700, unde fregata HMS Poole a angajat o navă de pirați comandată de căpitanul Emanuel Wynn, care a arborat un Jolly Roger descris astfel: „un steag de zibelină cu un cap de mort alb și oase încrucișate în bernă”, considerat în general de mulți istorici ca fiind primul steag pirat definitiv cu cranii și oase încrucișate.
Până la sfârșitul Războiului de Succesiune Spaniolă, în 1714, mulți corsari s-au orientat spre piraterie și și-au decorat steagurile cu propriile modele și variații ale Jolly Roger (unii adoptând un amestec de culori) pentru a se identifica sau a comunica pe mare.
În mod normal, navele piraterești arborează un pavilion fals sau navighează fără culori până când prada se află în raza de tragere. Apoi ridicau Jolly Roger, deseori simultan cu un foc de avertisment, ceea ce ar fi putut oferi navelor-țintă posibilitatea de a decide să se predea fără luptă.
Fluturarea unui Jolly Roger era o modalitate sigură de a dovedi că ești pirat; numai un pirat ar fi îndrăznit să arboreze Jolly Roger, deoarece era deja amenințat cu execuția dacă era prins.
