Evenimentul Istoric > Articole online > România regală > Istoria nefardată a alianței dintre Antonescu și Hitler Ce demonstrează documentele oficiale
Articole online

Istoria nefardată a alianței dintre Antonescu și Hitler Ce demonstrează documentele oficiale

Din momentul în care a preluat puterea și până la execuția sa, Ion Antonescu a fost supus permanent unor presiuni externe uriașe care i-au restrâns sever orice posibilitate de a face o politică independentă. Aderarea României la Pactul Tripartit pe 23 noiembrie 1940 este numai unul dintre multele exemple. “Pentru orice judecător obiectiv al realităţilor […]

Din momentul în care a preluat puterea și până la execuția sa, Ion Antonescu a fost supus permanent unor presiuni externe uriașe care i-au restrâns sever orice posibilitate de a face o politică independentă. Aderarea României la Pactul Tripartit pe 23 noiembrie 1940 este numai unul dintre multele exemple. “Pentru orice judecător obiectiv al realităţilor – scria Ion Antonescu în scrisoarea din 22 iunie 1941 adresată lui Iuliu Maniu- este limpede că în situaţia în care ne găseam în septembrie 1940, când am luat conducerea statului, orice politică, alta decât una alături de puterile Axei, near fi dus automat la o soartă semănătoare cu aceea a Poloniei”.

Nevoit să se alieze cu Hitler

Condițiile speciale în care România a aderat la Pactul Tripartit reies clar din Raportul redactat de prof. C. Andreescu de la Secţia Ungară a Direcţiunii Politice din Ministerul Afacerilor Străine, în materialul intitulat “Adeziunea României la Pactul Tripartit. 23 noiembrie 1940”. Conținutul acestui document nu lasă nicio umbră de îndoială, România nu avea de ales. “După încheierea Pactului Tripartit din 27 septembrie 1940 între Germania, Italia și Japonia, guvernul ungar, voind să-și asigure anumite avantaje, a început demersuri în legătură cu acceptarea adeziunii sale la acest act internațional.”

Ungaria încerca să pună, din nou, România în pericol

“Germania, văzând aceste stăruințe, precum și dorința caldă de a adânci relațiile cu Axa, a făcut apoi propunerea cunoscută României, deoarece nu a voit să creeze Ungariei, în mod formal, o situație mai avantajoasă (față de) România ” (declarația d-lui Gauss, subsecretar de Stat la Auswärtiges Amt către d-l Valer Pop, la 18 octombrie 1940). La întrebarea guvernului german, guvernul român a hotărât să adere la pactul tripartit. La 16 octombrie 1940 este însărcinat d-nul Valer Pop să îndeplinească formele necesare, atrăgându-i-se atenția că procedura urmată este destinată a preveni prioritatea adeziunii maghiare. Deplinele puteri sunt depuse în aceeași zi la Legația Germaniei din București. În aceeași zi, d-l Valer Pop anunță în mod formal adeziunea României d-lui Weizsacker, secretar de Stat la Afaceri Străine, care însărcinează cu îndeplinirea formalităților pe d-l Gauss, după programul stabilit de d-l Ribbenrop. La cererea guvernului german, formulată probabil în ziua de 16 octombrie 1940 prin Legația din București, adeziunea României este amânată la o dată ulterioară, în legătură cu viitoarea călătorie a dlui general Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român, la Berlin. Totuși, hotărârea de a adera este ferm menținută.

România cere să i se respecte demnitatea

La 18 octombrie, tratativele sunt reluate între d-nii V. Pop și Gauss în vederea redactării protocolului și a îndeplinirii formlităților. Noi puteri depline se trimit d-lui Pop prin Legația germană la București. Protocolul adeziunii e lucrat și supus adeziunii ambasadelor italiană și japoneză din Berlin, iar la 4 noiembrie 1940, d-l Gauss pune la dispoziția d-lui Pop textul german, cerândui o traducere română pentru a doua zi. Textul e trimis în aceeași zi spre aprobare la București. Durata neobișnuită a pregătirilor se explică prin atitudinea Japoniei, care nu terminase la timp formalitățile tradiționale. Se fixase ca dată a semnării protocolului 18 octombrie, apoi data de 15 noiembrie 1940. Ambasadorul japonez avea nevoie însă de aprobarea protocolului de către Consiliul de Stat și de către Mikado, așa că a fost nevie de o nouă amânare. Vizita d-lui general Ion Antonescu la Berlin a necesitat semnarea la 23 noiembrie 1940, înainte de sosirea aprobării guvernului japonez, așa încât ambasadorul Saburu Kurusu a semnat “ad referendum” adeziunea Japoniei la protocol fiind anunțată guvernului român de ministrul japonez la București abia la 19 decembrie 1940. În cursul discuâiilor pentru redactarea proiectului de protocol, s-a ridicat problema datei semnării de către România și Ungaria.

Din invitațiunea germană și din comentariile d-lui Gauss reiese că România a fost invitată să adere pentru a nu se crea un avantaj formal Ungariei față de Statul Român. Ar fi însemnat să se dea României întâietatea în toate privințele. Or, în aceeași zi, d-l Gauss adăuga că nu crede că se poate evita ca Ungaria să semneze protocolul înaintea României, dar că Germania se va îngriji ca solemnitățile semnărilor să nu fie prea distanțate și ca importanța adeziunii României să nu fie cu nimic micșorată. De aceea, s-a fixat ordinea următoare : 7 octombrie pentru Ungaria, 18 octombrie pentru România și 19 octombrie pentru alte state care ar dori să adere (Slovacia etc.). D-l V. Pop arată că precăderea cu 24 de ore a semnării de către Ungaria ar putea produce o atmosferă de nedumerire în opinia publică românească, cerând să se atragă atenția d-lui Ribbentrop pentru scurtarea acestui interval și înlăturarea inconvenientului. Cu toate acestea, ordinea semnării se menține, dându-se drept satisfacție cererii românești schimbarea locului unde are loc solemnitatea semnării: România semnează la 23 noiembrie 1940 la Berlin, iar Ungaria semnează la 20 noiembrie, dar la Viena.”

Cum s-a negociat întâlnirea dintre Antonescu și Hitler

“O altă problemă e ridicată:solemnitatea semnării actului, cu ocazia semnării care urma să aibă loc la Berlin. Concomitent se va face o solemnitate analoagă la București, sub președinția Conducătorului Statului Român și în prezența reprezentanților statelor din pactul tripartit., cu o declarație a d-lui general Ion Antonescu, urmată de o vizită la Berlin, unde va fi primit ca șeful unui Stat aliat. Declarația ar urma să fie inspirată de declarațiile făcute de reprezentanții Germaniei, Italiei și Japoniei cu ocazia încheierii pactului din 27 septembie 1940 și scoțându-se în relief și interesele României. De asemenea, se propune ca vizita Conducătorului Statului Român să coincidă cu data semnării, în care caz solemnitatea de la București va fi prezidată de Vice-Președintele Consiliului de Miniștri.

La data de 23 noiembrie, protocolul de adeziune a României la pactul tripartit a fost semnat la Berlin de domnul general Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român, în numele României și de domnii von Ribbentrop pentru Germania, Gino Butti pentru Italia și Samuro Kurusu pentru Japonia “ad referendum”. După semnare, domnul general Ion Antonescu face o declarație prin care arată importanța pactului pentru realizarea unei noi orânduiri a Europei și a lumii, străduințele României și dorința ei de a se alătura acestei opere, realizând astfel formal încadrarea lăuntrică existentă prin actele înfăptuite până atunci de noua conducere a României. Semnarea solemnă a fost apoi urmată de întrevedere a Conducătorului Statului Român și a d-lui Sturdza , ministru de externe, cu d-ul Rudolf Hess. Locțiitorul Führerului, de un dejun oferit de d-l Adolf Hitler, de o întrevedere cu Führerul Reichului German, iar seara a avut loc o recepție la Legațiunea României. A doua zi dimineața, domnul General Ion Antonescu a părăsit Berlinul.”

Antonescu îi spune lui Hitler ce nelegiuiri fac ungurii după Diktat

Raportul profesorului C. Andreescu nu face decât să înregistreze datele, dar imaginea e clară. În toamna anului 1940, strivită între două mari puteri militare, Germania nazistă și Rusia Sovietică, România nu-și poate permite o altă politică decât aceea de alianță cu hegemonul Europei, Germania. Ca urmare, Ion Antonescu nu poate face altceva decât să ceară în permanență Führerului dreptate pentru poporul său, lucru pe care îl face, de altfel, și în cadrul întrevederilor din 23 noiembrie. Iată câteva pasaje din minuta întâlnirii dintre Hitler și Antonescu:, așa cum a fost ea înregistrată de Paul Schmidt: “Antonescu spune că (…) el caută să recupereze în interior ceea ce s-a pierdut în exterior. Refacerea armatei, întărirea moralului și forțele materiale constituie prima sa datorie pentru ca România să fie, cât mai devreme posibil, gata să-și îndeplinească sarcinile ce i-ar incumba, chiar și pe plan militar. (…) După decizia arbitrală de la Viena, statul român își întemeiază întreaga sa politică pe următoarele două temeiuri garanția frontierelor și protecția minorității de 1 300 000 de români rămași în Ungaria și a căror viață, libertate și bunuri au fost garantate chiar prin această decizie. Totuși, Ungaria s-a eliberat de îndată de angajamentele luate față de Germania și de Europa. 45 000 de români au fugit, abandonând Transilvania. Ei au fost maltratați și li s-a luat tot ce posedau. Femeile și copiii au fost omorâți de unguri și au fost văzuți sosind în România mulți fugiți cu ochii scoși, cu limba tăiată, cu unghiile smulse. El (Antonescu) nu a luat nici o măsură de represalii, dar neliniștea este foarte mare în România. ”

Articol scris de Ovidiu Drugă

Registration

Aici iti poti reseta parola

Abonare la notificari Doriți să primiți notificări atunci când publicăm ceva interesant? NU DA