Online

Istoria nebuniei la români. De la schitul Malamuc la Mănăstirea Mărcuța

 Evenimentul Istoric
Istoria nebuniei la români. De la schitul Malamuc la Mănăstirea Mărcuța

Istoria nebuniei la români. Cum a apărut termenul de balamuc sau cum a devenit acesta sinonim cu Mărcuța, aflăm din studiul izvoarelor istorice.

"Înainte vreme, la noi, ca şi în Europa Occidentală, nebunii erau socotiţi ca oameni în care sălăşluieşte diavolul. De aici şi numele ce li s-a dat la noi, numele de îndrăciţi. Plecând de la aceste idei, occidentalii civilizaţi îi chinuiau în mod îngrozitor pe nebuni, chipurile să scoată dracii din ei. La noi, pentru că eram oameni mai puţin civilizaţi, în schimb mai omenoşi şi mai temători de Dumnezeu, nebunii erau trimişi la mănăstiri, unde erau izolaţi şi supuşi rugăciunilor.” Asta scria doctorul P. Gh. Samarian la începutul secolului XIX.

La începutul secolului al XIX-lea, într-un document citim că, „mitropolia Bucureştiului avea un frumos metoh al ei, departe de oraş, pe malul râului Prahova, de-i spunea Malamuc, şi acolo trimitea pe unii dintre acei bolnavi smintiţi”. 

"Regulamentul Organic joacă în această privinţă, ca în multe altele, un rol hotărâtor. Sub influenţa dezbaterilor din jurul acestuia, s-a discutat şi în Moldova şi Ţara Românească de necesitatea reorganizării serviciilor sanitare şi filantropice, totul în strânsă legătură cu problema averilor mănăstireşti", scrie ziarul Lumina.

Istoria nebuniei la români

La 12 noiembrie 1837, Sfatul bisericesc şi Departamentul credinţei au ajuns la un acord ca Mănăstirea Negoeşti din sudul Ilfovului (pentru Muntenia propriu-zisă) şi Mănăstirea Jitia din sudul Doljului (pentru Oltenia) să primească în sarcină întreţinerea bolnavilor, mai ales că ele dispuneau de averi multe, care nu făceau necesare noi fonduri de la Casa Centrală.

Aceste mănăstiri erau însă închinate, şi însuşi patriarhul Constantinopolului a protestat pe lângă domnie, care, şi din cauza presiunilor ruseşti, a trebuit să cedeze. 

În 1839, pe vremea domnitorului Grigore Alexandru Ghica, s-a hotărât definitiv ca Mănăstirea de la Malamuc să devină oficial „casă de ţinere şi căutarea celor lipsiţi de minte”. 

Sub influenţa aceluiaşi Ghica, este înaintat un proiect "pentru întocmirea unui spital de smintiţi şi căutarea lor", semnat de A. Carazisu, K. Alexandridi, F. Rasti, N. Gusti, V. Formion, proiect care respecta cele mai moderne concepţii ale timpului în ceea ce priveşte siguranţa, igiena şi tratamentul bolnavilor.

Istoria nebuniei la români

Astfel, la capitolul "Tratament", se prevedea:

"Tratamentul smintiţilor rămâne cu totul la ştiinţa doctorului şi cunoştinţele speciale ce trebuie să aibă întru aceasta. Însă cea dintâi îndatorire ce se pune atât asupra doctorului, cât şi a celorlalţi în acest spital este blândeţea şi răbdarea. Este oprit de a bate sau a lovi un smintit la orice întâmplare. Lanţurile, fiarele şi alte mijloace înspăimântătoare sunt cu totul oprite. Mijlocul de înfrânare, astâmpărare sau pedeapsă a smintiţilor este carnizola (cămaşa de forţă). Monomaniacii cei liniştiţi şi care nu au nici o aplecare a fi vătămători nici însuşi lor, nici altora, să se plimbe în slobozenia lor. Cei ce au aplecare a face vătămare însăşi lor sau altora, să se pună carnizola, cu care pot să se plimbe".

La Malamuc pare-se că existau toate cele necesare tratării bolnavilor după metodele specifice epocii. În acest scop, Biserica, i-a mai adăugat Malamucului, odată cu trecerea anilor, şi alte dependinţe. 

În aceste condiţii, Mitropolia a decis ca, provizoriu, alienaţii să fie internaţi la Schitul Malamuc sau Balamuci, vestit ca loc de vindecare pentru cei care "balamuţeau" (aiurau). De la numele acestui schit a apărut în limba română cuvântul "balamuc".

Depărtarea de Bucureşti a făcut însă ca spitalul de nebuni să fie mutat în apropiere de Capitală la mănăstirea Mărcuţa căreia oamenii îi spuneau „Casa smintiţilor”. 

Până la 1846, bolnavii de la Malamuc ajunseseră la Mărcuţa, loc în care s-a aflat internat şi Mihai Eminescu. 

Cu timpul, Malamucul a fost dat uitării, iar numele propriu care devenise în folclorul popular sinonim cu azil, ospiciu, casă de ţinere, dar şi hărmălaie, larmă , gălăgie, tămbălău etc. s-a transformat în balamucul pe care îl ştim astăzi.

Istoria nebuniei la români

Inapoi la articole
Septembrie 2019
Septembrie 2019
din 23 ale lunii
CAPITAL
ANIMALZOO
DOCTORUL ZILEI
EVZ MONDEN
EVZ
Citește în continuare pe EVZ Istoric