Era prima vizită a șeicului din Bahrein în Anglia, el declarându-se foarte încântat de Londra.
În urmă cu câțiva ani, englezii încheiaseră un pact cu el, deoarece ținutul său îi interesa ca punct strategic în sistemul de comunicații cu India.
Ei s-au obligat să curețe golful Persic de hoții de perle care-i pricinuiau mare pagubă șeicului. Așa că o mie bărci prevăzute cu mitraliere patrulau apele, garantând securitatea scufundătorilor localnici autorizați de șeic, al căror număr se ridica la 20.000.
Partea șeicului, în aceste condiții, era respectabilă, Bahrein fiind atunci unul dintre cele mai importante centre din lume pentru procurarea perlelor.
Lovitura de tun
Sezonul dura din aprilie până în octombrie, iar occidentalii nu aveau voie să pescuiască perle pentru a nu zădărnici simpla dar ingenioasa metodă, pe care el o închipuise, pentru a nu fi tras pe sfoară.
Cum ținutul era populat de diferite secte și religii, el avea grijă, atunci când dădea autorizațiile de pescuit, să selectioneze scufundătorii în așa fel încît să se supravegheze unii pe alții.
Astfel, căpitanii de vas erau instruiți să angajeze câțiva perși, care nu-i slăbeau din ochi pe beduini, iar aceștia, la rândul lor, îi păzeau pe nejdiși, care aveau grijă ca arabii și bagdadezii să nu subtilizeze din perle, într-un moment când căpitanul sau reprezentantul șeicului nu erau de față.
Niciunul dintre mile de căpitani nu putea porni în larg când vrea. Sezonul se deschidea printr-un ordin oficial și în momentul când o salvă de tun anunța începerea acticității, pe fiecare vas și apărea un reprezentant al șeicului, al cărui rol era să-l controleze pe căpitan.
Scufundătorii nu primeau salarii, ci un mic procent din ce culegeau. Cum mulți dintre ei erau foarte religioși, ca să nu-și piardă timpul rugându-se, șeicul angajase un slujitor al lui Allah ca să se roage pentru ei!
