În anii de criză din Epoca de Aur, românii furau orice sub deviza „trăim de unde muncim”

 

Unul dintre ce mai buni profesori ai omenirii a fost şi rămâne nevoia. Nevoia îi învaţă multe pe oameni, care în caz de necesitate îşi descoperă sau îşi formează nişte abilităţi despre care altfel habar n-aveau că ar fi existat în portvizitul lor. Aşa s-a întâmplat şi cu foarte mulţi români care ajunseseră la exasperare […]

Unul dintre ce mai buni profesori ai omenirii a fost şi rămâne nevoia. Nevoia îi învaţă multe pe oameni, care în caz de necesitate îşi descoperă sau îşi formează nişte abilităţi despre care altfel habar n-aveau că ar fi existat în portvizitul lor. Aşa s-a întâmplat şi cu foarte mulţi români care ajunseseră la exasperare în ultimii ani din Epoca de Aur, din cauza lipsurilor de tot felul, generate de criza economică.

„Rezervele guvernelor occidentale de a mai acorda credite pentru o industrie nerentabilă au obligat conducerea partidului să găsească soluţii pentru raţionalizarea consumului şi redresarea economiei. Presiunile Fondului Monetar Internaţional pentru ca guvernul de la Bucureşti să-şi reevalueze planurile de dezvoltare industrială, precum şi perspectiva intrării în incapacitate de plată l-au determinat pe Ceauşescu să anunţe că România intenţiona să-şi achite datoria externă, o povară care a fost aruncată direct asupra populaţiei.

Pentru a-şi atinge obiectivul, regimul a impus noi măsuri menite să disciplineze societatea şi să pună capăt unor fenomene care influenţau negativ economia. Planificarea centralizată – ilustrată propagandistic prin cincinalul calităţii, cincinalul în patru ani şi jumătate sau cincinalul revoluţiei ştiinţifice (1976–1980) – a fost un eşec niciodată recunoscut şi asumat de Ceauşescu. Raţionalizările, economisirile şi stoparea risipei s-au transformat într-o obsesie pentru secretarul general al partidului, care a dispus măsuri ce frizau uneori absurdul.

(…) Cei care îşi procurau produse alimentare de bază în cantităţi mai mari decât necesarul unei familii pentru o lună de zile erau condamnaţi la pedepse cuprinse între şase luni şi cinci ani de închisoare. Pentru a descuraja traficul cu alimente, se introducea regula cumpărării de alimente pe bază de buletin de identitate. Acestui decret (n.r. – Decretul 306/1981, referitor la prevenirea şi combaterea speculei) i s-a adăugat şi programul privind autoconducerea şi autoaprovizionarea teritorială pentru asigurarea populaţiei cu produse agricole animale şi vegetale, un nou set de măsuri restrictive care împiedicau populaţia să- şiprocure alimente din alte zone decât cele în care locuia. Administrarea penuriei a intrat în linie dreaptă. Fiecare judeţ şi fiecare comună erau obligate să-şi asigure stocul de alimente din producţiile proprii şi să predea o cotă parte pentru fondul de stat”, se arată în volumul Cultura penuriei anii 80, scris de Mioara Anton.

Şi totuşi, unii români reuşeau să se descurce în ciuda tuturor opreliştilor. Aşa cum se va remarca în rândurile următoare, datul produselor pe sub mână şi specula deveniseră o obişnuinţă. Imaginaţi-vă că hârtia igienică nu a fost la mare căutare în pandemia de coronavirus, ci şi în Epoca de Aur. Trebuie să ai pile pentru a te şterge la fund cu hârtie igienică. Acesta este cruntul adevăr. Aici se ajunsese pornind de la dorinţa lui Ceauşescu a de lichida cât mai repede datoria externă a României, adică 12 miliarde de dolari, obiectiv atins în cele din urmă în aprilie 1989. Dar cu ce costuri pentru populaţie?

Nu doar hârtia igienică impunea pile, ci şi procurarea săpunului, a pastei de dinţi. Celebrele Cheia şi Cristal deveniseră şi ele marfă de contrabandă. Se ajunsese într-un punct în care sistemul îi învăţase invountar pe români cum să se descurce. În acest caz sistemul – adică regimul comunist – este sinonim cu nevoia.

„Confruntați cu lipsuri acute, foarte mulți cetățeni români au aderat practic la sloganurile propagandistice de genul tripla calitate a oamenilor muncii: «producători, proprietari și beneficiari ai întregii economii» și își completau veniturile de la locul de muncă. Astfel, deviza «trăim de unde muncim» devenise generalizată și oamenii acționau în consecință, sustrăgând de la locurile de muncă te miri ce…

Firește că lista bunurilor pe care românii de sustrăgeau în anii ’80 din economia socialistă este aproape imposibil de ilustrat în întregime, dar haideți să vedem cam ce furau românii, dacă termenul de furt se potrivește, în condițiile în care în primul rând sistemul comunist le furase românilor dreptul de a trăi decent și în libertate. În zona industriei alimentare, exista o piață neagră înfloritoare de pe care românii își procurau, la suprapreț, firește, multe dintre alimentele necesare traiului.

În Banat, de exemplu, funcționa celebrul combinat-gigant Comtim, care avea la îngrășat zilnic circa două milioane de porci, majoritatea cărnii plecând, din păcate, spre export. Cu toate acestea, timișenii cel puțin, nu prea resimțeau lipsa cărnii, mai toate familii având acces la multiplele filiere de furt și comercializare la negru a cărnii.

Modalitățile de scoatere a cărnii de la Comtim și de la abatoarele orășenești din România erau extrem de complexe. De la aruncarea semicarcaselor peste gardurile protejate cu sârmă ghimpată ca lagărele de concentrare și preluarea lor afară de complici (în Timișoara circulă chiar o legendă potrivit căreia la Abatorul municipal a fost aruncată peste gard o carcasă de porc chiar în capul unui milițian de la economic care fila zona), la trucarea greutații camioanelor frigo care intrau în ferme sau în abatoare pentru aprovizionare.

Camioanele erau cântărite la intrare și la ieșire, paznicii verificând dacă diferența de greutate corespunde mărfii consemnată în acte. Pentru păcălirea pazei, fie se folosea metoda șoferilor slab/gras, adică la intrare se cântarea un șofer mai solid, iar la ieșire camionul era condus de unul mai slab, fie camionul avea la intrarea în abator balast ascuns în diferite locuri.

Odată cântărit camionul, șoferul arunca balastul și încărca, cu complicitatea celor de la abator, o cantitate echivalentă, în plus, de carne. La nivel individual, angajații abatoarelor se îmbrăcau efectiv cu bucăți de carne pe care le înfășurau în jurul corpului sub haine, scoțând astfel din abator zilnic kilograme de carne sau mezeluri. La fabricile de pâine, exista practica punerii în lăzile de transport către brutării a mai multor pâini decât numărul trecut în avize și valorificarea lor prin intermediul complicilor șoferi sau a vânzătoarelor de la magazinele unde ajungea pâinea.

La magazinele Alimentara se fura cu sârg, cam de către toată lumea. Responsabilii de unități păstrau dosită marfa de mare căutare (cafeaua, cașcavalul, untul, mezelurile de calitate, etc) pe care fie le livrau în sistem «barter» (la schimb) altor responsabili, de la benzină, de la magazinele de haine, electrice, bunuri de larg consum, fie își întrețineau relațiile livrând marfa pe sub mână milițienilor, securiștilor, ștabilor de la partid. etc.

Dar acest lucru le aducea șefilor de magazine relații și le asigura postul, dar nu le producea bani, astfel că o parte din marfa de calitate era trimisă pentru vânzare la suprapreț prin filiere bine stabilite. Furau și vânzătoarele de la Alimentara, pentru a împărți cu șeful, dar și pe cont propriu, cei furați fiind, firește, clienții. Se ajungea până acolo încât noaptea, vânzătoare de la alimentară să dea jos etichetele de pe berea Bega pentru a o vinde în câteva ore la coada de a doua zi dimineața drept bere Bucegi, care era cam cu 20% mai scumpă. La câteva mii de sticle vândute, se adunau cifre impresionante.

Cei care lucrau în fabrici, se decurcau și ei ușurând economia socialistă fie de materie primă, fie de produse finite. Se ajunsese până acolo încât muncitorii nu doar ca sustrăgeau materie primă sau produsele întreprinderilor respective, dar se dezvoltase chiar o industrie paralelă în fabrici, meșterii producând pentru piața neagră cu totul alte produse decât se realizau în acea unitate.

De exemplu, la Uzinele Mecanice Timișoara se făceau niște minunate cuțite de vânătoare din oțel special, la fabrica 6 Martie se perfecționase o „linie” de producție de arzătoare de gaz metan pe care timișorenii le conectau printr-un furtun de cauciuc (furat și acela, firește) la aragaz și încălzeau locuințele, deoarece gazul, chiar cu presiune scăzută, nu se oprea, spre deosebire de curentul electric, apa caldă și căldura din calorifere.

Cei care lucrau la fabricile de pantofi sustrăgeau fără mari probleme încălțăminte, chiar dacă se producea exclusiv pentru export, toata Timișoara fiind plină de pantofi Adidas, Le Coq Sportif, incredibil de comozii Otter sau produsele high-end (n.r. – de lux) de la Guban. La Piele și Mănuși se realizau, pentru piața neagră, portofele, portochelari și tot felul de accesorii din pielea pentru produsele de export. Dar românii nu sustrăgeu doar de la locul de muncă, micile furturi din domeniul pe atunci public fiind considerate fapte banale…

Hârtia igienică era o comoditate care nu rezista mult (atunci când exista, firește), la nicio toaletă, și ajunsese atât de rară și de furată, încât la toalelete publice cu plată era distribuită câte 10-20 de centimetri fiecărui plătitor de serviciu WC, asta până când a dispărut de tot și oamenii primeau pătrățele de ziar Scânteia Tineretului. Bun și ală. Pare greu de crezut azi, dar pe vremea televizoarelor cu tuburi și, mai târziu, cu plăci integrate, românii plecau din hoteluri nu doar cu prosoape, dar și cu lămpi de televizor, plăci, butoane și potențiometre.

La un moment dat, hotelierii adoptaseră soluția securizării televizoarelor cu hamuri metalice încuiate cu lacăt…. Se furau și beculețe colorate din brazii de Anul Nou din Parcul Pionierilor, ca să nu mai vorbim că au fost cazuri de tăiere a brazilor ornamentali din oraș pentru a îi folosi drept pom de iarnă. Ce să mai spunem despre cei care furau perdelele de postav verzui din trenuri și își făceau draperii acasă din ele, și chiar rochii, deși pe fiecare centimetru pătrat de țesătură scria brodat frumos CFR”, arată timisoarastiri.ro.