Ielele, fascinanta poveste a unui mit adevărat
Văvăluci, un cătun pierdut în timp ca multe altele, din munții Buzăului. Am trecut prin el ani la rând, fără să realizez că acolo locuiesc totuși niște oameni. Câțiva pari bâtuți strâmb, puțini rămași întregi și în picioare, ar trebui să delimiteze niște livezi ori grădina unei case ce se încâpățânează să nu se destrame. Drumul, mult spus drum, nu e făcut pentru mașini, e plin de bolovani pe margini și denivelat, așa că dacă ești atent la el, nu îți dai seama că treci printr-un sat. La capăt, departe de așezare, vezi un panou înălțat printre tufișuri: Văvăluci. Este parte din zona cu cea mai mare densitate din România de apariții, legende, amintiri și filmări ale ielelor.
În zonă, generații întregi de localnici săpau în căutare de chihlimbar, adevărata comoară a locurilor, probabil cea mai valoroasă ambră din lume numită și romanit, iar termenul corect al denumirii satului ar fi trebuit să fie ,,vâlve,, de la gurile minelor antice, de fapt niște grote / gropi improvizate, riscante dar în special, secrete. Ritualul mai puțin cunoscut al acestor mineri era să aducă o mică ofrandă divinității care ar fi putut să-i îmbogătească permițându-le să scotocească prin măruntaiele pământului, o divinitate deloc îngăduitoare, așa că trebuie să fii atent la cât chihlimbar te lăcomești, dar mai ales cum vorbești despre ele.
Cu siguranță că această divinitate are un nume, deși legendele locului, păstrând o tradiție antică de a nu rosti ori scrie numele sau numele real al unei divinități, îl trec sub tăcere în fața profanilor, în deosebi a celor din afara meseriei. Vâlvele sau asimilat repede cu văvâlucile prin această zonă, dar personajele cele din urmă sunt descrise ca învolburări în aer limpede, niște rotocoale de ceață ce apar brusc, sunt percepute ca periculoase pentru om, și la fel de brusc dispar – prin urmare, ca atribute, apar mai degrabă ca aparținând văzduhului. Un alt detaliu important este de remarcat: vâlve ori vâvâlucile sunt apariții stric feminine. Și ca enigma să fie completă, în descrierile localnicilor ( nu se știe sigur dacă aceste descrieri au inspirat miturile ori miturile stau la baza poveștilor oamenilor ) văvălucile apar ca ființe reale care au grijă / sunt atrase de copii oamenilor și atenție, sunt capabile să se reproducă cu oamenii care nu sunt în stare să se opună dorințelor lor.
Ori poate vorbim de o divinitate mult mai complexă care se ascunde în spatele acestor relatări. Acest lucru ne determină să privim mult în urma noastră, în timp și în tradiții. Femeia ca divinitate, șaman și preoteasă, vrăjitoare și moașă, ispită și pericol, deținătoarea secretelor vieții și ale morții, ființa capabilă de fantastice morfisme, a marcat spiritualitatea lumii. Prezentă invariabil în viata cotidiană a comunității din toate timpurile și dominantă ca poziție în perioada neolitică prin matriarhatul adus de Marea Zeiță Mamă, femeia are cele mai multe reprezentări în arta ceramică unde apare în toate ipostazele sale ( există certitudini că femeii îi aparține însăși conceptul de ceramică, frământarea lutului și pictarea vaselor ritualice inclusiv a celor de uz casnic, a pintanderelor și a pereților ), iar majoritatea idolilor din respectiva perioadă sunt exclusiv reprezentări feminine. Neoliticul este perioada pe parcursul căreia s-a impus tiparul feminin ca divinitate supremă ( foto 1 ), iar prezentul ne confirmă că niciodată nu a fost detronată ca importanță, dar mai ales ca priză la marele public inițiat ori profan.
Structura religiei ce are în centru Marea Zeiță, s-a interpretat multă vreme după stereotipul religiilor antice și contemporane, adică cu o multitudine de divinități și subdivinități pentru fiecare segment al comunității umane unde fiecare devine tributar prin breasla ce o reprezintă.
Principiul religiei Marii Zeițe Mamă este însă divizarea esenței / ființei unui singur Unu în tot ce reprezintă viață pe Pământ și în Cosmos ( principiul focului și al scânteii ce apare în zicalele antice ca reminescențe a unui trecut spiritual măreț ) și fiecare divinitate născută astfel , fie că reprezintă natura, izvoarele, animalele sălbatice, munții etc are un fragment / scânteie din Marea Mamă; prin urmare, dacă adori / celebrezi divinitatea apei de exemplu, adori creația Marii Mame și pe Marea Mamă în fapt, singurul Unu ( monoteismul nu este o invenție a religiilor contemporane ). Probabil capacitatea femeii de a procreea, de a da viață și de a îngriji, a stat ca fundament al acestei uimitoare adorații multimilenare, dar sigur milenii de utilizare a acestei religii, cu efecte rodnice și pozitive a dus la impunerea și respectarea idolilor feminini, inclusiv ai ielelor.
Românii care au la bază spiritualității lor o puternică civilizație neolitică ( Cucuteni este cea mai importantă civilizație preistorică a Europei ), evident că au o predispoziție pentru divinitățile femine. Calendarul popular, un tezaur inestimabil al românilor, păstrează neschimbate, în ciuda multor intervenții brutale, celebrările și zeitățile preceștine, la care se raportează viața omului și a comunității. Nu trebuie să fii inițiat pentru a recunoaște potrivirea vieții omului pe ritmul de procreere a naturii ( pentru români animalele totem fiind calul – element solar și lupul – element lunar ), precum și toate cele trei etape ale vieții Marii Mame: naștere, tinerețe și bătrânețe / moarte, urmată instantaneu de o nouă renaștere.
Sincron cu aceste etape aproape umane, se pot urmări divinitățile născute din fiecare etapă a vieții ei ( divizarea aceluiași Unu ) – divinitățile numite Iele, SânZiene, Drăgaica, Rusaliile, Floriile, Dochia etc aparțin perioadei de tinerețe a Marii Mame. În mod firesc, toate atributele ielelor păstrate și azi, de a seduce bărbați, de a hori ( foto 2 ), de a cânta, de a fi nestatornice și greu de mulțumit ( justificarea ofrandelor ), agitate și năbădăioase, nu sunt altceva decât caracteristicele adolescentine ale aproape oricărei fete în varianta umană.
Idolii tineri feminini cu apucăturile specifice vârstei, reprezintă însăși bucuria vieții, începutul fertilității, a pârguirii și e greu de crezut, văzând în acest mod povestea, că pot fi personaje malefice ori negative. Numele reale ale unor zeițe pot fi astăzi schimbate ori pur și simplu peste ele religiile contemporane în dorința de a se impune, au suprapus personaje / celebrări identice ca atribute ( Lăzărițele, Rusaliile ), dar convenabile dogmelor proprii – prin urmare, trebuie urmărit fenomenul în integralitatea lui, nicidecum un personaj singular desprins din context. Evident, sunt divinități care posibil nu și-au schimbat numele de-a lungul timpului, iar Ielele, SânZienele, Drăgaica au cele mai mari șanse să le fi moștenit în toată magia lor precreștină.
Momentul de cotitură pentru existența Ielelor ( putem continua cu Călușul, Mărțișorul, Babele, Moșii, Dragobetele, SânZienele, Caloianul etc ) a fost apariția noii religii pe teritoriile locuite de daco-români, iar faptul că încă avem această imensă comoară identitară românească, ne dovedește puterea tradiției, a datinilor, a religiei zamolxiene, precum și momentul târziu al impunerii și acceptării reale a creștinismului ca religie dominantă. Din magismul matriarhal, al credinței în Marea Zeiță Mamă, apar în lumea profană, sub influența creștină, demonii feminini, ca spre exemplu Avestița, o extindere în cultura magică românească a demonului Lilith, ucigătoarea de prunci și mame, după cum există și zeitățile protectoare ale nașterii, capabile de a se împreuna cu pământenii, așa cum spuneam, Vâlvele sau Văvălucile – reconsiderate ca negative, însă.
Cu mai puțin de un secol în urmă, divinități ca Ielele erau cât se poate de reale în descrierile localnicilor, ca să nu mai vorbim de trăirile celor cărora deja le intersectase calea ( mereu exista prin sate cineva pe care Ielele puseseră ochii și-i țineau drumul ). Pădurile, dumbrăvile, izvoarele, peșterile erau fără îndoială în mentalitatea bunicilor noștri pline de viață, locuite de ființe palpabile cu care puteai să interacționezi și care îți influențau existența. Este o greșeală ca întâmplări povestite de oameni fără carte, fără multe cunoștințe și care culmea, se manifestă și în prezent în aceleași detalii, să fie considerate instantaneu relatări imagistico-spirituale. Despre corporalitatea zânelor, ielelor, a divinităților în general, abia în secolul IV e.n. creștinismul începe a se dezice și combate teza enohiană a corporalității angelice, teză fundamentală până atunci. În jurul anului 650 e.n. Damaschin declară necorporalitatea lumii spirituale deși intră în contradicție cu sine și cu principiile de bază ale esenienilor ,,precum în cer, așa și pe pământ … a celor văzute și nevăzute,, unde divinitățile și oamenii sunt puși pe aceeași treaptă. Fenomenul migrațiunii spirituale declanșat de creștinism este unic în istoria religiilor ca fenomen, întindere și consecințe: el va bulversa prin amestec și degringoladă o spiritualitate ale căror granițe erau ancestral stabilite, cu spiritele afară din lume ( dimensiune ) și oamenii în interiorul lumii ( dimensiunii ); nu poți anula o lume cu promovarea unei dogme.
Întrebarea născută acum este cât se poate de logică: ce vedeau / văd martorii unor întâlniri cu ielele? Cât de reale / palbabile ar putea fi divinitățile numite Iele pentru noi, oamenii?
În spiritualitatea românească, există personaje ce ar putea răspunde, deși și asupra lor a intervenit decisiv creștinismul: șamanul, care trece efectiv în lumea ( dimensiunea ) de dincole și revine în lumea reală și vrăjitoarea care rămân însă blocată la granița dintre lumi, ca o pedeapsă. Respectul comunității arătat șamanului ( viitorului preot bărbat ) s-a convertit în teama față de vrăjitoare ( femeie inițiată ). Odată cu instalarea noii religii, femeile au fost exilate din altar odată cu idolii feminini și denunțate ca vrăjitoare în orice direcție s-ar fi îndreptat ( răspunsul corect că singurul care poate comunica între două lumi – dimensiuni având capacități deosebite, este cel ce are puterea de a sta la granițe, vine pentru mulți, prea târziu și inutil ).
În aceste personaje, Ielele, se reflectă în mod misterios și obscur teama creștină față de femeia împlinită, puternică și atrăgătoare, reminescență a cultelor neolitice, întreținută apoi constant de importurile de mentalitate din tradiția oriental-iudaică profund anti-feminină, la care se adaugă imaginea simbolică a păcătoasei Maria-Magdalena ( ipostază dovedită deformată ). Prin urmare, idolii feminini trebuiau să urmeze același procedeu de denigrare. SânZienele, Floriile, Drăgaica, Ielele, Lăzărițele au toate aceleași trecut, aceleași atribute cultice și aproximativ, aceeași menire; de ce doar Ielele sunt negative, rele și malefice? Deoarece auspra lor, noua religie a reușit să-și impună planul de redefinire, considerându-le probabil, cele mai periculoase ( deci, și cele mai importante în religia precreștină de unde provin ) pentru dogma ei. A căuta nu e un păcat, chiar dacă adevărul găsit te va distruge – e un concept uitat de mulți, azi.
Vrăjitoarele spațiului românesc sunt circumscrise unui cult arhaic al fertilității numit ,,dianism,, în centrul căruia este venerată o divinitate a vegetației și naturii, Dianus sau modificat în masculinul Ianus, personaj cu două fețe și coarne ( o față tânără și alta bătrână pentru că există la granița dintre lumi, acolo unde timpul se suspendă și poți fi tânăr și bătrân în același timp – aceasta este semnificația corectă a simbolului ). Ele cunosc / practică ritualuri ale fertilității pământului ( Drăgaica, Caloianul ), invocă ploaia ( Paparudele ), declanșează instincte pasionale ( Ielele, SânZienele ), dar fără a se suprapune cu aceste zeități, doar le provoacă. Vrăjitoarele, aidoma Ielelor, pot fi în același timp ,,aici,, și ,,acolo,, ( ubicuitate interdimensională caracteristică celor ce stau la granița dintre lumi, alegându-și când și unde să apară sau să existe – detaliu foarte important al Ielelor ) personaj și actor, dramaturg și regizor al propriului spectacol prezentat lumii profane.
La momentul realizării Atlasului Etnografic Român în coordonarea renumitului profesor Ion Ghinoiu, o lucrare fundamentală pentru spiritualitatea românească, echipele de cercetători din teren remarcă o coincidență bizară: concentrației mari de declarații și apariții ale Ielelor în munții Buzăului, densitate bănuită de altfel pentru etnologi, apare și o mare concentrație de apariții ale unor personaje mitice cum sunt uriașii, piticii, zânele, la care se adaugă o serie de fenome telurice materializate în cutremure intense și de scurtă durată, sunete bizare, pocnituri, vuiete prelungi deasupra pădurilor, ce imediat au fost catalogate ca periculoase ori aducătoare de moarte, precum și fenomene aeriene necunoscute ori anormale ( foto 3 ).
Există în munții Buzăului o ciudată concentrație de întâmplări stranii, o sacralitate cu accente magice, la care adăugăm și cea mai mare concentrație de petroglife din Balcani, deasupra cărora se situează nerostitele Iele.
Latura etno-arheologică a personajelor mitice ori nu, denumite Iele a deschis o direcție de studiu previzibilă și ușor logică, doar că era puțin cunoscută marelui public. Tradițiile și istoria sunt ofertante în explicații acceptate. Cercetările din munții Buzăului dedicate proiectului Ținutul Anei, în cea mai densă zonă din România cu apariții ale Ielelor, cercetări ce au inclus și fenomenele inexplicabile, au deschis alte direcții considerate inițial diferite, dar ulterior am realizat că studiam unul și același lucru; Ielele. Abia apoi ne-a cuprins teama. Se spune că coincidența este forma sub care Dumnezeu își face simțită prezența. Doar ca aici nu știm nici acum, cine ori ce se ascunde.
E greu să recunoști public că te-ai intersectat cu Ielele așa că descrierea unei astfel de întâlniri, e mult mai importantă decât numele martorilor dispuși să vorbească de experiențele lor, nu doar cei din munții Buzăului. Și apoi, cine poate garanta că experiența bizară pe care o trăiești la un moment dat în viață, a fost o întâlnire cu Ielele? Cum recunoști Ielele? Ce au ele specific?
O parte dintre martori își amintesc și povestesc după ani de zile, faptul că Ielele, descrise ca niște fuioare de fum, praf sau ceață ce prind consistență clară la o distanță de 2-3 metri de sol, apar instantaneu, fără un semn prealabil, direct în fața omului, nu într-o parte, nu în spate ori la o distanță mai mare de unde să poți reacționa ori fugi, ci cu predilecție în față. Acest tip de apariție imposibil de evitat este o caracteristică comună a ceea ce se cheamă Iele și se desfășoară pe câteva secunde ca durată. Pentru martori urmează o perioadă lipsă ori plină de incertitudini ce se clarifică peste o perioadă de timp, de regulă ani, când amintirile revin și schimbă relatărilă făcute imediat după eveniment.
Un alt element comun este faptul că Ielele apar în grup de 5 – 7 fuioare alungite, așezate în cerc, de unde s-a concluzionat secole în urmă, că ar dansa într-o horă. Unul dintre martori, un inginer mecanic, ce a trăit o astfel de întâlnire cu trei ani în urmă, în zona vârfului Ivânețu din Buzău și pe spusele căruia s-au făcut cercetări pentru veridicitatea declarațiilor, a adus o completare importantă fenomenului: în momentul apariției Ielelor, inginerul a fost împins la sol ( nu s-a aruncat el ) unde a rămas nemișcat cu privirea la nivelul ierbii. În acest timp, din dreptul fuioarelor pe care el le recunoaște sigur a fi Iele, se aude un sunet, identificat inițial ca muzică produsă de instrumente cu corzi și de suflat, apoi, revenind asupra declarației, îl recunoaște ca pe un vuiet mecanic care nu era emis neapărat din direcția straniilor fuioare, ci mai degrabă ca un zgomot de fond fără echivalent în lumea contemporană. Existența unui sunet este un alt element comun întâlnirilor cu Ielele.
După șocul unei astfel de apariții, urmează o perioadă lipsă, nimeni nu a descris vreodată ce se întâmplă efectiv în timpul unei întâlniri cu miticele Iele, dar își amintesc invariabil începutul și sfârșitul întâmplării, care sunt asemănătoare. Venirea Ielelor are ca afect indisponibilizarea instantanee a animalelor ce însoțesc martorii ( se vorbește chiar de o formă de paralizie din care animalele își revin greu ), pentru anii trecuți vorbim de carele trase de cai ori vite, iar mai recent asupra câinilor însoțitori. Pe vârful Ivănețu, inginerul era pe un ATV care a încetat brus să mai funcționeze ( de fapt, primul indiciu premergător ), pentru ca apoi, după dispariția Ielelor, acesta să pornească fără probleme. O altă caracteristică comună unei întâlniri de acest tip sunt amintirile false implantate, implicit lipsa unor segmente de timp ajungând până la ore ( martorii se desprind cu greu din jocul Ielelor, ca dintr-o amorțeală, sunt amețiți, de regulă repetă cuvinte cum ar fi o rugăciune și își adună cu greu gândurile; majoritatea nu știu ce li s-a întâmplat și este necesar să treacă uneori chiar ani pentru a-și aminti corect ce au pățit ). Ciudat este că nimeni nu vorbește de vreun sentiment de frică în toate descriile acestor întâlniri, ci despre o amorțire a simțurilor – sentimentul de frica, teamă, este născută de restul oamenilor care doar aud întâmplarea.
Nimeni nu a văzut Ielele în față ( ori nimeni nu își amintește acest lucru ), majoritatea intuiesc feminitatea lor din curbele alungite și translucide ale fuioarelor și poate dintr-o comunicare la nivel telepatic. Un detaliu inedit a apărut când martorii au fost puși să răsfoiască mii de imagini ale unui stick din care să găsească ceva asemănător fenomenului: mulți au indicat siluetele feminine cucuteniene pictate pe ceramica neolitică ca fiind cea mai apropiată asemănare cu Ielele, una din ,,preferate,, fiind imaginea Horii de la Frumușica, foto 4, ( uimirea noastră e valabilă și astăzi la această asemănare ce poate redefini multe aspecte din spiritualitatea bănuită a neoliticului românesc ).
Hora – aici este un fenomen cu corespondențe reale în teren și anume cercurile lăsate în urma unui astfel de hore învârtite de Iele, cercuri în lanuri ori pe pajiști, ce rămân luni la rând vizibile ( există o modificare temporară a structurii țesutului plantelor afectate ).
În Valea Florilor ( nici un element malefic în denumire, ci mai degrabă o apreciere ca o ofrandă adusă ) aflată pe direcția Văvăluci spre Găvanele – Buzău, florile de câmp cresc doar într-un cerc – FOTO; acolo, spun localnici, dansează Ielele și păstrează reguli nescrise și interdicții stricte ca locul să rămână necunoscut. Acolo, după ani de căutare, a fost surprins de camerele de supraveghere ale echipei Ținutul Anei, manifestarea unui fenomen ( foto 5 ) ce nu are corespondent în ceva cunoscut lumii noastre și a căror imagini sunt publicate în premieră în revista Evenimentul Istoric ( filmarea face parte din filmul documentar ,,Ținutul Anei – ținutul misterelor,, ).
Dacă sunt legendarele Iele, este pentru prima dată când aceste enigmatice apariții sunt filmate ( și încă cu tehnică 4k ) și arătate publicului. Dacă nu, rămâne mai departe un fenomen inexplicabil păzit prin tăcere, în apropiere de Văvăluci și care influențează indiscutabil creșterea în cerc a florilor de câmp ( foto 6 ).
De teamă în a le pronunța numele, nu știm dacă Iele reprezintă chiar numele precreștin al zeității – e posibil să fie doar numele profan, în unele locuri fenomenul s-a substituit sub masca Fetei Pădurii – Fata Verde, dar toate atributele au rămas neschimbate. Departe de a demitiza unul din marile legende ale românilor, e necesar să avem totuși în vremurile noastre o viziune mai clară, de ce nu, chiar tehnică, despre personajele numite Iele. Sau Fata Pădurii.
O descriere care iese din tiparele clasice pornite din povești rurale cu iz folcloric românesc, a fost găsită și studiată în Basarabia la Țâpova aproape de malul stâncos al Nistrului, de chiliile ascunse în piatră de la Saharna și cu siguranță, cazul nu este izolat ci doar ignorat ( oamenii au tendința de a explica totul, chiar și ceea ce nu înțeleg, înghesuind cuvinte și termeni pentru a convinge, deși tocmai de aici provine decredibilizarea unui fenomen ). Feciorul unei femei, așa începe întâmplarea, devine abătut și destul de slăbit pentru muncile câmpului și ale casei, lipsește timp îndelungat, lucru ce o determină pe mama acestuia să-l urmărească. În una din zile, femeia îl vede pe băiat în compania unei făpturi înalte de peste 2 metri, ce avea mișcări încete și evidente trăsături feminine. Ce îi atrage atenția femeii este faptul că respectiva fată nu pășea, nu mergea normal ci aluneca la mică distanță de sol ( fără să strivească iarba, au fost cuvintele folosite, nu avea tălpi ). Fără să stea pe gânduri, femeia aleargă spre propria casă de unde revine cu o furcă, dar prea târziu; perechea dispăruse din locul acela. Preventiv, băiatul e trimis la spital la Chișinău unde se constastă că fusese expus la radiații ionizante și tratat ca atare ( nu își amintește decât o melodie ce-l hipnotiza ). Întâmplarea este cunoscută în Basarabia și s-a petrecut acum 4 ani în urmă, dar rămâne întrebarea: de ce această apariție ar fi Fata Pădurii? Răspunsul femeii a venit simplu: pentru că atrăgea bărbații singuri, avea pielea cu luciri verzi iar pădurea ce o ascunde, reacționează la mișcările ei, colaborează într-un fel anume cu ea, i se supune. O făptură asemănătoare este descrisă de câțiva călugări izolați de la Mânăstirea Saharna aflată la mică distanță de Țâpova, care o alungă uneori în plină zi, folosind sunete ( lovesc niște lemne lungi între ele ca o toacă; odată pornită dintr-un loc, toți procedează la fel preț de câteva minute ) și pe care tot Fata Pădurii o denumesc, ferindu-se și azi să meargă prin locurile unde a fost zărită, în fapt un mic izvor afluent al Nistrului. Uneori călugării o zăresc agățată ( levitând ) în dosul stâncilor unde stă nemișcată ca o umbră perfect camuflată; atunci nu este agresivă, ci doar pândește. Nu intră niciodată în camerele din piatră. De fapt, la Mânăstirea Saharna unele poteci ce urcă spre chilii sunt blocate cu baraje de ciment și bolovani ( protejează o zonă nu prea mare unde nu există semnal la telefon iar stațiile de emisie – recepție nu funcționează ). Versiunea oficială este că sihaștrii nu vor să fie deranjați. Dacă treci, o faci pe cont propriu.
Se pare că fiecare epocă descrie miticele Ielele în funcție de propriile cunoștințe deținute, păstrând totuși multe lucruri / caracteristici neschimbate, comune de-a lungul timpului.
Astăzi, pot fi considerate întâlnirile cu Ielele, reale întâlniri de gradul 3 în știința numită ufologie? Sunt multe detalii comune între imaginea mitică / folclorică și întâmplările tip OZN care ar înclina spre un răspuns pozitiv, dar există în povestea Ielelor ceva aparte, ceva ce le singularizează ca fenomen.
Un fapt care nu se confirmă este apariția acestora la intersecția de drumuri, poteci – apar oriunde altundeva. Ceea ce ascunde această descriere profană în simbolistica originală este de fapt, apariția Ielelor la granițele dintre lumi sau dimensiuni, locul ideal unde se construiesc altare și necropole, iar dacă miturile sunt corecte, acolo timpul se suspendă, există doar un prezent continuu. Aceste locuri sunt ușor de recunoscut deoarece acolo se făceau inițierile în antichitate și preistorie, personajele fiind comune în povestea Ielelor: tineri băieți deosebiți, aleși uneori chiar de la nașterea lor și o mare preoteasă pregătiră să-i învețe totul. Scenariul pare a fi neschimbat, doar forma de prezentare a fost modificată în timp. Un astfel de loc de hotar între lumi ( având toate detaliile legendare vizibile ) este altarul de la Nucu-Fundu Peșterii aflată la baza Stâncii Feteii, în poiana Cozanei.
Legate de locul lipsit de timp de la granița dintre lumi / dimensiuni, Ielele își dezvăluie probabil latura lor tainică: libertatea oferită de natura sălbatecă. Iar natura este reprezentată cel mai bine de Femeia Șaman sau Fata Verde sau Ielele. Sau cam tot ce naște teama comunității și a celor care trebuie s-o protejeze, bărbații. Locul Femeii Șaman este pe munte, în zone întunecate și umede, lângă un fir de apă curgătoare. Ea nu pășește, ci alunecă. Viața în acel prezent continuu face ca mișcările ei să pară lente, asincrone cu lumea înconjurătoare iar vorbele să-i fie mult alungite ca un vuiet.
Sub vălul arhetipului denumit Femeia Șaman se găsește ființa primordială pe linie maternă; acest șablon poate fi definit ca natură instinctuală ori psihic natural – vizionară, tacită și viscerală. Când se pierde contactul cu psihicul instinctual se trăiește doar pe jumătate, iar puterile și imaginile naturale ale femininului nu se pot dezvolta pe deplin.
Trezirea instinctelor, gândirea eliberată de norme și legi, descoperirea intuiției naturii sale sălbatice, amplificarea trăirilor și a sentimentelor – aidoma fiarelor pădurii, făcea din femeia șaman un pericol pentru orice comunitate învecinată, dar și o tentație irezistibilă. Ea putea fi oriunde și oricând, era în afara timpului – atribut susținut de apariția de la granițele dintre lumi, iar acest lucru a determinat oamenii să pretindă că Femeia Șaman își poate schimba înfățișarea. Toate aceste atribute o fac candidata specială pentru personajul enigmatic numit Iele. Odată cu trecerea timpului, Femeia Șaman va primi și numele de călugăriță, pentru a fi prinsă într-o religie ori o societate și astfel controlată – o dorință deșartă, însă.
Călugărițe este un cătun aflat la ceva distanță de Colți, în munții Buzăului. A fost fondat de câteva călugărițe în jurul unei bisericuță, acum mai bine de un secol. Într-o seară, satul a fost abandonat; localnicii au lăsat în fuga lor unelte, icoane, bani și haine. Majoritatea ușilor sunt blocate prin interior cu scânduri bătute în piroane, iar oglinzile acoperite cu ziare și cârpe. Puțini martori își amintesc de cutremure locale dese, de sunete prelungi ce provocau panică, de globuri luminoase ce coborau tăcute din munți printre copaci. Azi e mai multă liniște, deși aici lucrurile nu s-au schimbat. Nu știu cine sau ce locuiește încă la Călugărițe. În livada plantată în locul bisericuței dispărute astăzi, în dreptul pietrei de altar a crescut un măr mic, dar care face niște fructe gustoase. În umbra acestui pom, folosind o fotografiere cu viteză foarte mare, a fost surprinsă o siluetă stranie ( foto 7 ). Văzând-o, unii localnici au spus un singur cuvânt: Ielele.
Nimeni, probabil, nu știe ce sunt ielele. Cert este că ele apar, se manifestă sub diferite forme din cele mai vechi timpuri, indiferent dacă ne dorim ori nu asta, noi oamenii. Nu știm de unde vin și cum trebuie să interacționăm cu ele. Nu știm să le căutăm și să le arătăm disponibilitatea nostră de a înțelege și, cine știe, de a colabora. ,,Dialogul,, nostru cu Ielele și nu numai, se pierde cu fiecare secol ce trece iar fiecare pas al științei contemporane dependente de material, dovezi și studii agreate prin ștampile oficiale, va duce invariabil la o supremație a decridibilizării a orice nu poate fi adus în laborator și chinuit cu experimente inutile. În afara acestui concept nu va mai exista nimic. Abia atunci vom realiza cât de mult am pierdut la nivel de spiritualitate, la nivel de informații pe care nu avem cum / de unde altfel să le obținem, vom constata cât de săraci suntem când pădurile nu vor mai fi locuite, când izvoarele vor fi doar o sursă de apă, iar munții un depozit ieftin de materiale de construcții.
Până atunci, Ielele sunt alături de Căluș, de Mărțișor, de Babe și Moși, de Crăciun și de SânZiene, o moștenire inestimabilă a identitarului românesc, din vremuri când zeii pășeau alături de oameni în cea mai frumoasă aventură, numită viața.
,,Ielelor, măestrelor,
dușmanii oamenilor,
stăpânele vântului,
doamnele pământului.
Prin păduri zburați,
pe iarbă alunecați,
și pe valuri încâlcați,
prin locuri îndepărtate
în altă pustietate”
( Descântec al Ielelor cules din zona Orhei, Basarabia )
Leonardo Tonitza
