„O scrisoare pierdută”: Cum a zădărnicit Hitler revenirea Germaniei la monarhie

 

Pe 2 august 1934, murea președintele german Paul von Hindenburg . Acesta i-a cerut cu limbă de moarte lui Hitler să restaureze monarhia.

După „Noaptea cuțitelor lungi” din 30 iunie 1934, nimic nu mai stătea între Hitler și puterea absolută din Germania decât un bătrânel de 87 de ani: președintele țării, Paul von Hindenburg.

Acesta se afla pe moarte, la moșia sa din Prusia Răsăriteană.

Pentru Hitler, dispariția lui Hindenburg nu putea veni într-un moment mai bun. Liderul nazist tocmai rupsese colții Cămășilor Brune și își asigurase sprijinul Statului Major al armatei. Îi mai rămânea doar să rezolve problema succesiunii lui Hindenburg.

Evident că Hitler dorea locul lui Hindenburg, dar nu ca președinte și ca lider suprem (führer) al Germaniei. Deși el era deja numit  führer de membrii Partidului Național Socialist și de simpatizanți, titulatura sa oficială era cea de Reich Cancelar.

The History Palace notează că în Germania mai existau încă o mână de vechi conservatori, persoane cu influență, care încă mai sperau în revenirea monarhiei. Refractari față de democrație, ei se opuneau deopotrivă și ascensiunii naziștilor. Erau oameni mândri, crescuți în anii 1800, în zilele de glorie ale regilor și prinților, adepți ai vechilor coduri de onoare.

Printre aceștia se număra Franz von Papen, vicecancelarul țării, un confident al președintelui Hindenburg. Chiar înainte de Noaptea Cuțitelor Lungi, președintele îi spusese: „Papen, lucrurile merg prost. Vezi ce poți face.”

Dar Papen nu a putut face nimic: abia a reușit să își scape propria viață.

El avusese totuși un ultim as în mânecă: în aprilie 1934, aproape că îl convinsese pe Hindenburg să menționeze în testamentul său că Germania ar trebui să revină la o monarhie constituțională după moartea sa. La început, bătrânul a fost de acord, dar apoi s-a răzgândit, preferând să îi transmită mesajul despre necesitatea revenirii la monarhie lui Hitler sub forma unei scrisori personale, care îi va fi predată după moartea sa.

Pentru Hitler și tabăra lui ideea revenirii la monarhie era ridicolă. El avea Reichstagul (Parlamentul) în buzunarul mic, și și-a folosit puterea pentru ca așa ceva să nu se întâmple. Metoda a fost simplă: avea deja elaborat un proiect de lege prin care desființa funcția de președinte, iar el urma să fie proclamat Führer.

Pe 2 august, în jurul orei 9 dimineața, Hindenburg moare. În doar câteva ore, Reichstagul a anunțat următoarea lege, antedatată cu 1 august:

„Guvernul Reichului a adoptat prezenta lege care a fost promulgată prin prezenta:

Secțiunea 1. Funcția de președinte al Reichului va fi contopită cu cea de cancelar al Reichului. Autoritatea președintelui Reichului va fi în consecință transferată Führerului și Reich cancelarului Adolf Hitler. Acesta își va alege adjunctul.

Secțiunea 2. Această lege intră în vigoare în momentul decesului președintelui Reichului, von Hindenburg.”

Din punct de vedere juridic, legea era ilegală, deoarece încălca prevederile Constituției în legătură cu succesiunea prezidențială, cași cu cu Actul de Abilitare din 1933, care îi interzicea lui Hitler să modifice regimul.

Dar cui îi mai păsa în acele zile de lege? Hitler devenise legea.

Imediat după ce noua lege a fost anunțată, Corpul Ofițerilor Germani și fiecare soldat din armata germană au fost puși să depună un nou jurământ de loialitate.

Iată-l:

„Depun în fața lui Dumnezeu acest jurământ sfânt: voi acorda supunere nocondiționată lui Adof Hitler, Führerul Reichului și poporului german, comandantul suprem al forțelor armate și vvoi fi gata ca un soldat curajos să îmi pun viața chezaș pentru acest legământ.”

Observați că jurământul îi era adresat lui Hitler personal, nu statului, așa cum fuseseră precedentele jurăminte militare.

Pe 7 august, în timpul pompoasei înmormântări a lui Hindenburg, generalul Werner von Blomberg i-a cerut lui Hitler „favorul” ca armata să i se adrese cu „Mein Führer” în loc de obișnuitul „Herr Hitler”. Evident, Hitler i-a făcut hatârul.

După funeralii, naziștii au organizat un referendum, pentru a-i oferi poporului german posibilitatea de a-și exprima aprobarea față de noile puteri ale Führerului, și legitimând astfel poziția lui Hitler în ochii liderilor lumii.

Scrisoarea lui Hindenburg către Hitler pentru a restaura monarhia a fost ignorată de Führer, care probabil că a distrus-o., deoarece nu a fost găsită niciodată. Însă conținutul său a fost făcut cunoscut de către Papen după război.

Pe 19 august, 95% dintre alegătorii germani au mers la urne și i-au oferit lui Hitler 38 de milioane de „Ja” (90% din voturi).

A doua zi, pe 20 august, toți funcționarii publicci germani au ffost puși să depună următorul jurământ:

„Jur: voi fi loial și supus lui Adolf Hitler, Führerul Reichului și poporului german, să respect legile și să-mi îndeplinesc îndatoririle oficiale cu conștiinciozitate. Așa să-mi ajute Dumnezeu.”

Două săptămâni mai târziu, cu ocazia adunării anuale a Naziștilor de la Nürneberg, a fost citită marea proclamație a Führerului:

„Forma de viață (regimul) germană este determinată definitiv pentru următoarele mii de ani. Epoca Nervilor din secolul XIX și-a găsit sfârșitul odată cu noi. Nu va mai fi o revoluție în Germania în următoarele milenii.”

Înainte de adunare, Hitler a chemat la el o regizoare de film, pe nume Leni Riefenstahl, și i-a cerut să înregistreze pe peliculă întregul eveniment lung de o săptămână. Filmul acestei adunări de la Nürneberg a purtat titlul ales de Hitler personal: „Triumful voinței”. Este considerat și astăzi una dintre cele mai puternice demonstrații de propadandă politică.