Granița blestemată i-a lăsat pe maramureșeni muritori de foame

 

După primul război mondial, de la București la Sighet era un drum de 897 de kilometri pe calea ferată, adică 29 de ore de călătorie cu cel mai rapid tren.

Într-o plimbare prin satele din Maramureș, descopereai cea mai cruntă mizerie.

Ziaristul Sandu Vernea scrie, la începutul anilor 1930, următorul reportaj după ce făcuse voiajul de 29 de ore:

În Maramureş, găsim însă sărăcia fără epitet atenuant, sărăcia pură, sărăcia hâdă.

Iată câteva imagini „sur le vif”, aşa cum le-am notat în grabă:

  • La ce oră luaţi masa?

Săteanul cască la mine nişte ochi, de parcă l-aş fi întrebat la ce oră pleacă la Nisa.

  • Nu înţelegi, omule? La ce oră te aşezi d-ta şi familia d-tale, la masă?
  • ?!

Am crezut că trebue să existe pe aci o diferență dialectală, că nu se zice „a sta la masa”, ci altfel și că de aceea nu sunt înțeles.

Dar săteanul a priceput.

  • D-voastră nu știți că noi mâncăm așa, câteodată, când putem?
  • Cum așa?

Și omul îmi explică: familia lui se compune din soț, soție, patru copii și o capră. Trece și capra la rând pentru că „e mai prețioasă ca noi toți”.

Când binevoește capra

Într-adevăr, cei șase membri ai familiei nu mănâncă decât când binevoește capra să dea lapte. După ce laptele se termină, până a doua zi nimeni nu mai mănâncă nimic.

Și aceasta dintr-un motiv foarte simplu: nu mai există nimic altceva de mâncare, omul nu are de lucru și de când n-a mai văzut forma banului a uitat-o cum e.

E un fel de ogoraș plin de zăpadă, lângă granița polonă, unde vin oameni, acum în toiul iernii, și sapă.

  • Comori?
  • Ei, bine ar fi…
  • Doar nu semănați acum?

Oamenii aceștia caută rădăcini de legume și de plante necomestibile ca să-și facă fiertură, fiindcă n-au altceva de mâncat.

Când nu găsesc aici rădăcini, fierb tărâțe, coji de cereale sau răzătură de lemn și mănâncă această ciorbă cu mămăligă – când au mălai, iar când nu, o beau goală.

Hotarul care ucide

Nu exagerăm nimic, în cele de mai sus. Sunt cazuri constatate și verificate cu preciziune.

O întrebare se pune de la sine: dece oare e atâta sărăcie în Maramureș? Cine ia aici oamenilor până și pâinea de la gură?

  • Granița!

În vechiul imperiu habsburgic, Maramureșul forma o unitate economică, reprezenta un echilibru de interese economice, un tot de sine stătător.

Azi, acel judeţ unitar este tăiat în trei părţi: o parte se află în România, alta în Polonia şi a treia în Cehoslovacia.

Împărţirea aceasta n-a ţinut seamă, şi nici nu putea să ţină, de factorii economici, ci de naţionalitatea locuitorilor. De aci, distrugerea acelui echilibru economic de eri.

În vechea monarhie Austro-Ungară, atât capitala judeţului Maramureş. Sighetul Marmaţiei, aflătoare dincoace de Tisa, cât şi vasta întindere a judeţului de dincolo de Tisa, formau o regiune din acelaș stat.

La desmembrarea imperiului, s-a trasat graniţa astfel încât capitala a rămas la noi, în România, iar vasta regiune ce forma domeniul productiv al judeţului, de dincolo de Tisa, a trecut vecinilor.

Acolo sunt munţii, la noi locuitorii ce munceau pe aceşti munţi. Trupul a rămas la vecini, capitala cu locuitorii de pe fâşia românească eminamente neproductivă, la noi.

Ca să ajungă în propria țară treceau prin Cehoslovacia

Şi pe vremea austro-ungurilor, locuitorii din aceste regiuni aride, aveau o viaţă destul de grea. Dar hrana au găsit-o totdeauna.

Cum? Ei se ocupau cu tăerea pădurilor din munţi. Aceasta era ocupaţiunea lor principală, pe lângă care creşteau vite, exploatau sarea şi unele mine; dar acestea erau îndeletniciri secundare.

Marile păduri, pe care această populaţie românească le exploata, se află azi în Cehoslovacia şi în Polonia.

Singura soluție a tăietorilor de păduri maramureșeni ar fi să emigreze provizoriu, aşa cum fac şi alte populaţiuni din Ardeal, în alte regiuni păduroase din ţară, şi apoi, cu banii agonisiţi acolo, să se întoarcă acasă. Dar nici aceasta nu pot s-o facă, fiindcă spre a ajunge în vechiul regat, ei trebue să facă cu trenul un mare ocol prin Cehoslovacia (aşa a rămas linia ferată, la trasarea graniţei!), şi să plătească 2000 lei pentru dus şi întors.

Ar însemna să cheltuiască cu drumul, mai mult decât ar câştiga.

„Suntem nobili”

Altfel, săteanul din Maramureş este de-o mândrie care impresionează. Nu primeşte pomană. Ţăranii de aci ştiu că sunt nobili cu toţii, şi au o nobleţă de caracter, ereditară.

  • Ne trimit porumb de pomană, dar noi nu vrem milă, vrem să muncim. Noi nu suntem oricine… Suntem nobili, cu zapisuri în regulă…
  • Cum aşa?
  • Maramureşenii au fost înnobilaţi de Maria Tereza

Istoria confirmă ceeace spun aceşti săteni. Ei erau, pe vremuri, cei mai viteji cavaleri, dintre cei cari luptau pentru Maria Tereza. Împărăteasa i-a înnobilat pentru vitejia lor.

Cavalerii Măriei Tereza primesc azi câte un pumn de porumb pe lună, pomană, mănâncă ciorbă de rădăcini şi de tărâţe, şi mor, fără să murmure…

– Se vede treaba, că n-au, murit încă destui, ca să ne strângem toţi românii între aceleaşi hotare… Om muri şi noi, ăştia din Maramureş, dacă trebue…

Îi ucide, părdalnicul ăsta de hotar, în formă de Y, ascuţit ca o lamă de pumnal înfiptă în trupul ţării, dar preferă să piară cu toţii decât să se mai schimbe graniţele.

Părdalnicul de hotar a despărţit nu numai munţii de lucrătorii lor, dar s-a împletit cu linia ferată astfel încât bieţii oameni, rămaşi fără lucru la noi, nici nu pot fi aprovizionaţi din alte regiuni româneşti.

Sunt aci, la poalele lanţurilor de munţi, izolaţi de restul lumii, ca într-o cetate asediată și au soarta celor cărora nu le rămâne nici posibilitatea de a se preda – fiindcă n-au cui.

V și A ne iau munții

Vă spuneam că, în Nord-Estul judeţului, graniţa face un mare V, ca să ne ia munţii, ocolindu-i. Spre Nord-Vestul judeţului, linia ferată descrie un V întors, tăiat pela mijloc de graniţă, ca un A.

Linia ferată de la Oradea merge mai mult sau mai puţin paralel cu graniţa de Vest, până la Sătmar, dar mai departe e tăiată de graniţa ce coteşte spre Est, în timp ce trenul cu care mergi la Sighet iese afară din ţară, pe la Ilalmei, intră în Cehoslovacia, parcurge – prin această ţară vecină – o distanţă de 70 km, trece pela Kralovo Nad Tisou şi reintră în România, pe la Teresva, – ceea ce se numeşte „peaj”.

În fine, după ce a descris acest enorm V întors, prin Cehoslovacia, linia ferată trece pe la vreo două gări româneşti şi călătorul care vine dela Bucureşti, după vreo treizeci de ore de tren, ajunge (nu vă mai spun în ce hal!) la Sighetul Marmaţiei.

În timpul trecerii trenului prin Cehoslovacia, se postează santinele pe scările vagoanelor şi nici un călător nu are voe să coboare.

S-ar zice că terasamentul căilor ferate cehoslovace e făcut din bulgări de aur, sau din perle şi că vecinii noştri se tem ca pasagerii să nu-l fure…

 

 

 

 

Parteneri