Danielevschi îl prezintă pe Golescu ca „mărunt, uscat, cărunt, cu ochi negri, cu barbă a la Napoleon, cu mustăți albe, cu manta albă, ghete galbene, cu stea pe cascheta albă, serios și tăcut”.
Iată ce susține rusul că i-a spus Golescu despre starea Principatelor Române:
„Principatele dunărene, aceasta-i o regiune cu mare viitor. Fiind membru în cele două guverne revoluționare provizorii, eu, în calitate de ministru al lor, m-am încredințat că guvernele detronate n-au avut altă țintă decât să întroneze în principate hoția și furarea banilor poporului și avutului. În 1848 pe mine și pe colegii mei ne-au luat turcii și ne-au condamnat la 15 ani la galere. O lună întreagă ne-au dus pe Dunăre cu barca. Ne-am oprit unde apa nu era mare și pescarii sârbi ne-au dat prilejul să fugim în Franța, omorând pe ofițerul turc.
Am greșit însă amar
Am apărut aici după războiul Crimeii. Pe principele Cuza l-am ales ca să nu ne despărțim de frații moldoveni. Cuza a fost ispravnic în Focșanii rusești și apoi în Galați.
A fost ales ca principe al României pentru că mai puțin decât alți pretendenți avea rude bogate și legături. Am greșit însă amar.
Față de înălțimea tronului românesc, el a rămas un erou de toate zilele de localuri de petrecere, cum era înainte, petrecând nopți sub sau pe mese de biliard.
Acesta e cu totul altfel decât trebuia tinerei noastre Românii. El n-avea nimic sfânt, nimeni nu-i era apropiat din niciun strat al societății.
Cum schimba el pe buna, drăgălașa, cu inima de înger, soție cu cea dintâi actriță, așa trecea de la complezența față de Napoleon la cea față de Austria.
Din 110 tunuri, numai 13 erau bune
Din pricina lui sufereau finanțele Principatelor. Pe vremea lui Știrbei și Bibescu bugetul amândurora Principate de la 30 de milioane de piaștri a ajuns la 40 de milioane, iar Cuza l-a ridicat la 165 de milioane (aproximativ 50 de milioane de franci), din care un sfert se întrebuința pentru armată.
Și ce armată? Dacă s-ar fi gândit să facă o campanie în ultimul an al Domniei sale, nu i-ar fi servit la nimic: din 110 tunuri, numai 13 erau bune. Și tot așa mai departe.
El turna tunuri în țară și le trimitea în Anglia să le găurească. Și afacerea cu mănăstirile grecești! Cum se vede, a confiscat averea lor pe seama statului, hotărând să dea poporului 2 milioane de piaștri annual. Cele 2 milioane se plătesc, dar nimeni nu afirmă că a văzut contract. Poporul asuprit de impozite de mult murmură.
Încercarea
Miniștrii Florescu și Crețulescu au voit să încerce stabilitatea principelui. Când a fost el la Ems, în vara trecută, ei au pus poliția să tulbure poporul la București.
Mulți naivi au căzut în cursă. S-au tras focuri asupra lor.
Se credea că și opoziția va cădea în cursă, dar Rosetti, editorul „Românului”, precum și Brătianu, au priceput cursa și nu s-au înfățișat poporului. Pe noi ne-au arestat la casele noastre și ne-au trimis o lună la închisoare în aceeași cameră cu hoții. Cuza s-a întors și ne-a eliberat. La începutul domniei lui eu am fost ministru, dar nu puteam să mă împac cu felul lui de a guverna și mai ales cu risipa banilor poporului, și l-am lăsat.
– Cum s-a petrecut lovitura la 11 februarie 1866?
– Forte simplu. Din noi, constituționali adevărați, s-a format mai întâi un comitet de trei-patru persoane. S-au mai adăugat câțiva.
Unul din noi, Brătianu, cu două luni înainte de 11 februarie a plecat în Occident să afle părerea Curților de acolo, a miniștrilor, a presei. Prin el ne-am înțeles cu Filip de Flandra, dar el, ca Bourbon, nu era pe placul lui Napoleon.
Totuși l-am ales după lovitură ca să arătăm Europei toate legăturile care ne legau pretutindeni și în toate. Atunci ne-am adresat Principelui Carol, mai întâi neoficial, apoi în mod oficial. Acest superb tânăr, cu adevărat foarte bine educat nemțește, a ascultat glasul nostru.
Moldovenii au voit să se despartă, alegând pe Sturza. Ne-am împăcat cu un străin, și Principatele nu s-au despărțit, cum dorea Turcia.
În casa lui Blaremberg
Cum s-a petrecut însăși lovitura, probabil știți. Ne-am adunat în casa lui Blaremberg, celor trei ofițeri le-a căzut la sorți să propuie lui Cuza renunțarea la tron și să-l aresteze.
Semnul cu batista a fost făcut de caporalul care conducea pe dna Obrenovici (născută Catargiu) în castelul principelui, că el singur o conducea și a intrat în apartamentele sale.
Ofițerii au intrat după două ore și, spărgând ușa, au găsit pe Cuza împreună cu dna Obrenovici. Principesa Cuza aici a aflat scandalul dezonorant cu soțul arestat și mi-a spus: Ce să fac? Eu am dat sfaturi principelui, dar ele nu i-au folosit la nimic.
Iscălind pe spatele unui ofițer renunțarea pregătită, Cuza n-a dat să se înțeleagă că se interesează de urmările loviturii: cine-l schimbă, cine va guverna poporul după el.
Adus la mănăstirea Cotroceni, lângă Capitală, pe care el o luase din mâna grecilor, a voit să mă vadă scriind prin mine cunoscuta declarație despre intenția sa de a pleca din Principate. Mi-a zis o dată: Să-mi restituiți punga. Acolo nu-s mulți bani, dar îmi ajung la început, căci vă spun: corpul meu s-a obișnuit să mănânce mult și bine (…)
Se fura din tezaur
Când am luat în mână frâiele guvernului și am rămas la cârmă exact trei luni, cu groază am văzut cum se fura din tezaur.
Un lacheu moldovean, chelner la câteva hoteluri cu cinci ani înainte, un anume Liebrecht, a devenit pe neașteptate, în timpul lui Cuza, ispectorul Telegrafelor mai întâi, apoi deodată directorul poștelor și Telegrafelor, în fine, toate afacerile Cabinetului Principelui au trecut prin mâinile lui.
Nimeni nu primea fără ajutorul lui întreprinderi sau servicii de stat, și iată la Liebrecht s-a s-a văzut îndată după îmbogățirea sa casă la București, cu mobile din Paris, cu mătăsuri din Lyon, cu bronzuri din Londra și capital de 4 milioane de piaștri.
L-am arestat, l-am predat parchetului și acum la tribunal, din care cauză mai sunt chemați foștii miniștri ai lui Cuza, Florescu și Crețulescu.
La venirea Principelui Carol eu am ieșit din guvernul provizoriu și acum sunt șeful gărzii naționale a Principatelor”.
Cine a fost Nicolae Golescu
Nicolae Golescu s-a născut în 1810 la Câmpulung Muscel şi a decedat la 10 decembrie 1877 în Bucureşti. Om politic, lider al mişcării revoluţionare de la 1848 din Ţara Românească şi prim-ministru al României, Nicolae Golescu a îmbrăţişat cariera militară, ajungând până la gradul de general, dar a fost decăzut din drepturi de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Liberal radical, Nicolae Golescu se află în fruntea coaliţiei care îl obligă pe domnitorul Cuza să abdice la 11 februarie 1866.
