Cu puține zile înainte de comemorarea a 80 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă, în care sovieticii au împușcat între 2000 și 4000 de români care încercau să treacă granița din URSS în România, Administrația Regională de Stat Cernăuți a realizat un film despre despre tragedia bucovinenilor de la Fântâna Albă, în care se spune că în pădurea Varnița au fost împușcate „aproximativ 50 de persoane”, fără să se specifice de ce naționalitate au fost.
Era o frumusețe de rai…
O coloană de patru mii de oameni se îndrepta spre graniță.
Erau zâmbitori, voioși. Încă puțin, și se vor întâlni cu rudele lor, vor vedea cum o duc acolo.
Dar nimeni nu-și închipuia că peste vreo 15-20 de minute vor fugi în disperare, cu țipete prin pădure, strivind florile plăpânde și lăsând pe ele stropi de sânge.
Peste o jumătate de oră din covorul de ghiocei n-a rămas nimic. Doar pe lângă trunchiurile arborilor, sub grămezile de vreascuri, unde n-a călcat picior de om, s-au mai păstrat câteva fire.
Au trecut mulți ani de atunci, dar ghioceii înfloresc în continuare, încântând privirea celor care vin aici să omagieze amintirea victimelor masacrului.
Fiecare floare de pe potecă este un suflet coborât pe pământ și care se încălzește la soare”.
În dimineaţa zilei de 1 aprilie 1941, „peste 1500 de locuitori din satele Pătrăuţii de Sus, Cupca, Pătrăuţii de Jos şi Suceveni, în rândul cărora se aflau bărbaţi, femei şi copii, s-au adunat în curtea bisericii din Suceveni, cu scopul să pornească spre centrul raional Hliboca pentru a înainta organelor locale ale puterii bolşevice cererile lor.
Din lăcaşul sfânt al satului sunt scoase trei cruci, la care vor fi atârnate ştergare albe, demonstrând prin aceasta că viitoarea procesiune poartă un caracter paşnic.
Apoi, cu toţii au îngenuncheat în curtea bisericii şi, susţinuţi de sunetele pline de jale ale clopotelor de aramă, au adresat o fierbinte rugăciune către Domnul, pentru ca El să-i aibă sub ocrotirea sa”.
Către Hliboca s-au îndreptat şi alţi locuitori din satele de pe Valea Siretului. Până au ajuns la Hliboca numărul lor a crescut până la cinci mii.
„Cu sufletele pline de credinţă şi cu chipul Mântuitorului pe crucile sfinte, scrie Petru Grior, mulţimea a pornit la drum”.
Acest episod îl vom regăsi şi în mărturiile participanţilor la marş.
La Hliboca, oamenilor nu li s-a făcut dreptate. Cererile le-au fost refuzate.
Mulţimea, indignată, „purtând prapurile şi crucile cu chipul Mântuitorului pe ele, scoase din lăcaşurile sfinte, intona Imnul României, scandând Trăiască regele Mihai, Trăiască mareșalul dezrobitor!”.
Oamenii nu mai doreau „să trăiască în raiul bolşevic, unde birurile, pe care trebuie să le plătească ţăranii, sunt imposibil de suportat şi unde teroarea era ridicată la rang de principiu”.
Spre poiana Varniţei, lângă satul Fântâna Albă, unde-i aştepta canonada mitralierelor, au fost însoţiţi de grăniceri.
La o depărtare de numai 2 km de România, ţara mult râvnită, coloana a fost încolţită din trei părţi de mitralierele bolşevicilor.
Până astăzi, nu cunoaştem numărul victimelor de la Fântâna Albă. Cercetătorul Petru Grior este de părere „că trebuie întreprinse acţiuni de deshumare a martirilor”.
Dar cine îi va număra pe oamenii care, îngroziţi, fugeau prin pădure fiind împuşcaţi de soldaţii călări, pe cei întemniţaţi şi împuşcaţi după „interogatorii bestiale”, căutaţi prin sate şi deportaţi împreună cu familiile lor, fiind calificaţi ca „trădători ai patriei socialiste”.
Mărturiile supraviețuitorilor acestei tragedii numesc mai multe amănunte, mult mai dureroase, decât cele din rapoartele oficiale, păstrate în arhive.
Petro Chirstiuc mărturisește în cartea sa, „Ghiocei însângerați”:
„În martie 1941, prin satele de frontieră din raioanele Hliboca și Storojineț umblau niște necunoscuți care agitau populația să plece în România.
Chipurile la 1 aprilie granița va fi deschisă și toți doritorii vor putea să o treacă fără piedici.
Dar totul a avut un sfârșit dramatic, sângeros.
Am vrut să aflu care a fost reacția autorităților la acel eveniment. A fost oglindit el cumva în ziarul de atunci, „Bucovina Sovietică”?
La Arhiva Regională de Stat ziarele de la 1 până la 20 aprilie lipseau din colecție.
Am fost sfătuit să mă adresez la Biblioteca Regională, dar și acolo s-au păstr at ziare numai din anul 1945.
M-am dus la Biblioteca universității, în secția de publicații rare, și am găsit acolo edițiile „Bucovinei Sovietice” pe care le căutam.
Însă, spre uimirea mea, n-am găsit în ele nici o informație cu privire la acest eveniment.
Peste un timp oarecare mi s-a permis să iau cunoștință cu un dosar penal de la Direcția SSU în regiunea Cernăuți.
Documentele de arhivă oglindeau doar sumar acest eveniment. Ultima mea speranță era de a-i găsi pe participanții încă în viață la tragicul eveniment de la 1 aprilie 1941. Căutările au fost îndelungi și grele”.
Sursa AICI
