De când s-a alăturat echipei lui Chamberlain în Downing Street în 1937, Steward manipulase corespondenții parlamentari. Acest lucru l-a realizat subminând tradiția de mult timp stabilită de la Westminster, prin care jurnaliștii politici vorbeau liber cu parlamentarii, miniștrii și funcționarii publici.
Steward a decis că toate știrile semnificative despre politica guvernamentală trebuie să ajungă la corespondenții de presă din buzele sale sau ale unui ministru loial.
El s-a transformat în sursa cheie a știrilor politice. Dovezile din arhivele britanice relevă faptul că Sir Alexander Cadogan, subsecretar de stat la Biroul de Externe, credea că abordarea conciliantă a lui Steward față de regimul nazist ar putea „avea ca rezultat începutul sfârșitului imperiului britanic, adormit printr-o impresie total falsă de securitate”.
Într-un moment în care aproape 80% din gospodăriile britanice citeau zilnic un ziar național, Steward a manipulat corespondenții de la Westminster și Whitehall cum a vrut și a zdrobit fără milă o operațiune de contra-briefing condusă de rivalul său, Reginald „Rex” Leeper, care adunat în jurul său o echipă dedicată de corespondenți care demontau, din surse anonime, știrile plecate de la Steward.
Când ziarele lor se publicau ce voiau Chamberlain sau Steward, „animalele de companie” ale lui Leeper, așa cum erau cunoscuți, informau rapid unul dintre jurnalele de știri independente, precum The Week.
Printre „animalele de companie” de frunte s-au numărat corespondenți influenți, printre care Vernon Bartlett de la liberalul News Chronicle, Victor Gordon-Lennox de la Conservative Daily Telegraph și Norman Ewer de la Daily Herald, care îi susținea pe laburiști.
Dar, în momentul misiunii clandestine a lui Steward la ambasada Germaniei, Leeper și principalul său susținător la Ministerul de Externe, Sir Robert Vansittart (predecesorul lui Cadogan), au fost forțați să demisioneze, la insistența primului ministru.
