FSN îngenuncheat. De la Iliescu la Dragnea, istoria din care nu înveți se repetă

 

Auzim de multe ori că „istoria se repetă” și bătrâna expresie a fost rostită de câteva ori de când au fost anunțate rezultatele alegerilor din 26 mai. Dar care istorie se repetă? Care dintre victoriile înregistrate de dreapta și centru-dreapta se anunță a se repeta la următoarele alegeri, semnalul fiind dat duminică? 2004 sau 1996?

Vă propunem un scurt remember al anului electoral 1996, primul an în care politicienii au fost schimbați, din 1945 încoace, altfel decât prin arestări, maziliri sau revoluții, și anume prin vot.

Pe 3 noiembrie 1996 au avut loc alegeri prezidențiale parlamentare. Pe atunci, mandatul președintelui țării era de patru ani, egal cu al parlamentarilor, candidații la președinție fiind ”locomotivele” partidelor din care proveneau. Practic, deși în cursă se înscriseseră 16 candidați, trei erau cei care acționau cu adevărat ca motoare electorale. O să îi enumăr în ordinea în care se bănuia că puteau câștiga alegerile: Ion Iliescu, din partea PDSR, fostul FSN, actual PSD, Emil Constantinescu, președintele Convenției Democrate Române, un conglomerat de partide din care mai supraviețuiește doar PNL, și Petre Roman, din partea Uniunii Social-Democrate, devenit apoi PD, PD-L și acum ”topit” tot în PNL.

Deși câștigaseră la alegerile locale din 2 și 16 (turul al doilea la alegerea primarilor) iunie 1996, CDR era tratată de cei din PDSR cu superioritate, părând că succesul din vară nu se va repeta și la alegerile pentru Cotroceni și Parlament. Opoziția marilor orașe la PDSR de acum 23 de ani seamănă mult cu semnalul dat acum de europarlamentare.

Trebuie amintite câteva amănunte: Roman era la acea oră cel mai aprig dușman al lui Iliescu, deși Revoluția părea că le unise destinele. Mineriada din 24-28 septembrie 1991 a dus la demiterea Cabinetului Petre Roman, premierul susținând că rebeliunea fusese orchestrată de oamenii lui Iliescu. CDR era formată, de asemenea, din adversari ai lui Iliescu. Formată din partidele istorice, țărăniști, liberali, și din formațiuni născute din spiritul Pieței Universității, precum Alianța Civică. Convenția, formată încă din 1991, nu mai era de mult percepută ca o alianță, ci ca un partid unic.

Pe 3 noiembrie 1996, în ziua scrutinului, PDSR-ul care părea invincibil, a fost depășit de adversarul principal: CDR a înregistrat peste 30%, iar PDSR doar 23%. Până și procentele liderilor de clasament seamănă cu scorul din 26 mai 2019.

Ca și acum, urmașul FSN era ”înconjurat” pe podium de adversari, al treilea clasat fiind USD, cu puțin peste 13%.

Din 1992, până la alegerile din 1996, PDSR guvernase cu ajutorul ”patrulaterului roșu”, cum era numită alianța parlamentară care menținuse Guvernul. Aliații au plătit și ei un preț mare, PUNR, România Mare și Partidul Socialist al Muncii înregistrând sub 5%. Cum, de altfel, a pățit acum și ALDE.

La prezidențiale, Iliescu a avut 32% din voturi, Constantinescu 28%, iar Roman 20%.

Pe 17 noiembrie, la al doilea tur de scrutin, Constantinescu l-a zdrobit pe Iliescu, adjudecând peste 54% dintre voturi.

O altă asemănare cu 2019 este că liderii CDR erau percepuți drept protestatarii din Piața Universității fără puterea de a schimba ceva, ”golanii”, așa cum le spusese Ion Iliescu. Mai mult, votul nu a fost neapărat unul de încredere în Emil Constantinescu și echipa lui de ”15.000 de specialiști”, ci mai degrabă unul dat împotriva lui Iliescu și echipei sale. Asta ar putea fi explicația revenirii lui Iliescu la Cotroceni patru ani mai târziu, când CDR eșuase deja lamentabil.

Fotografia din deschidere este ediția specială a Evenimentului Zilei după alegerea lui Emil Constantinescu.

Parteneri