În 1948, ca elev, s-a numărat printre fondatorii Uniunii Asociaţiilor Elevilor din România. În 1956, a pus bazele Uniunii Asociaţiilor Studenţilor din România, organizată iniţial după modelul uniunilor naţionale ale studenţilor din ţările europene, ca organizaţii profesionale ale studenţilor, potrivit https://ioniliescu.wordpress.com/about/.
Student la Moscova
Şi-a efectuat studiile universitare la Facultatea de Electrotehnică a Institutului Politehnic Bucureşti şi la Institutul Energetic de la Moscova. Între anii 1965-1984, a fost membru al Comitetului Central al PCR. Începând cu 1955, a lucrat ca inginer proiectant la Institutul de Studii şi Proiectări Energetice din Bucureşti, iar din 1979 până în 1984, când a fost demis pe motive politice, a condus Consiliul Naţional al Apelor şi a participat la elaborarea unor proiecte de anvergură privind gospodărirea şi utilizarea resurselor de apă ale ţării, potrivit lucrării „Protagonişti ai vieţii publice” (Agenţia Naţională de Presă, 1995).
Ministru pentru problemele tineretului din România între anii 1967-1971, după care, timp de şase luni, a fost secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român.
La Timișoara și Iași
A îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Timiş, în intervalul 1971-1974, precum şi pe cea de preşedinte al Consiliului Judeţean Iaşi, în anii 1974-1979, notează lucrarea citată. În perioada anilor 80, a fost preşedintele Federaţiei Române de caiac-canoe.
A fost director al Editurii Tehnice din Bucureşti în perioada 1984-22 decembrie 1989.
22 decembrie 1989
După declanşarea Revoluţiei Române, în seara zilei de 22 decembrie 1989, a fost chemat în fruntea noului organism de conducere a statului român – Consiliul Frontului Salvării Naţionale, organism al puterii provizorii de stat şi, în acelaşi timp, un comandament ad-hoc având misiunea protejării şi consolidării victoriei revoluţiei. A dat citire, la posturile de radio şi televiziune naţionale, Comunicatului către ţară, la elaborarea căruia a participat.
La sfârşitul lunii ianuarie 1990, s-a numărat printre fondatorii formaţiunii politice Frontul Salvării Naţionale (FSN), din care s-au structurat, apoi, Partidul Democrat şi Partidul Democraţiei Sociale din România.
A fost preşedinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, în perioada 9 februarie 1990-20 iunie 1990.
Președinte
La 20 mai 1990, a fost ales preşedintele României pe perioada Adunării Constituante, cu 85,07% din voturile valabil exprimate, fiind instalat oficial în funcţia de preşedinte la 20 iunie 1990.
La alegerile prezidenţiale din 27 septembrie 1992, primele de acest fel organizate în conformitate cu prevederile noii Constituţii, Ion Iliescu a candidat din partea Frontului Democrat al Salvării Naţionale şi a obţinut mandatul prezidenţial după al doilea tur de scrutin, organizat la 11 octombrie 1992. A obţinut 61,5% din voturi, fiind instalat oficial în funcţie, pentru un mandat de patru ani, la 30 octombrie 1992.
La alegerile generale din noiembrie 1996, a candidat din partea Partidului Democraţiei Sociale din România, situându-se în cel de-al doilea tur de scrutin în urma candidatului Convenţiei Democrate din România, Emil Constantinescu. A candidat, în paralel, pe listele pentru Senat şi a devenit liderul grupului parlamentar al PDSR pentru această Cameră.
Câştigând alegerile prezidenţiale şi în 2000 cu 66,83% din voturi, a depus jurământul de credinţă în faţa Parlamentului la 20 decembrie 2000.
Preşedinte al PDSR (PSD), ales la Conferinţa Extraordinară a PDSR din 17 ianuarie 1997, reales la Conferinţa Naţională din 20-21 iunie 1997 şi la cea din 9-10 octombrie 1999. În urma preluării mandatului de preşedinte al României, la 20 decembrie 2000, a renunţat la funcţia de lider al PDSR.
La 10 decembrie 2006, a fost ales cu unanimitate de voturi preşedinte de onoare al PSD, potrivit psd.ro.
Senator PDSR de Bucureşti (1996-2000), dar şi în legislatura 2004-2008, pe listele Uniunii Naţionale PSD+PUR. La alegerile parlamentare din 2008, a luat decizia să nu mai candideze pentru un nou post de senator.
Cărțile
Autor a numeroase studii, articole şi comunicări apărute de-a lungul timpului în reviste de specialitate, unele dintre ele publicate în volumul „Probleme globale – Creativitate” (Ed. Tehnică, 1992).
Printre volumele publicate de Ion Iliescu menţionăm: „Revoluţie şi reformă” (două ediţii, 1993 şi 1994), „România în Europa şi în lume” (1994), „Revoluţia trăită” (două ediţii, 1995 şi 1998), „Momente de istorie” (volumul I, 1995; volumele II şi III, 1996), „Dialoguri româno-americane” (1996), „Viaţa politică, între violenţă şi dialog” (1998), „Încotro – societatea românească?” (1999), „Renaşterea speranţei” (2001), „Revoluţia Română” (2001), „Integrare şi globalizare, viziunea românească” (2002), „România şi lumea la confluenţa secolelor XX şi XXI” (2009), „După 20 de ani – 1989 an de cotitură în istoria naţională şi în viaţa internaţională” (2010), „Fragmente de viaţă şi de istorie trăită” (2011). În noiembrie 2014, a lansat volumul „Destinul unui om de stânga. Amintiri”.
Este membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă şi Doctor Honoris Causa al câtorva universităţi din ţară şi din străinătate.
În anul 1971, a primit Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa I. La 24 octombrie 2012, i-a fost conferită Emblema de Onoare a Armatei României.
Este căsătorit din 1951, soţia sa, Nina Iliescu (Elena Şerbănescu), fiind de profesie inginer, cercetător ştiinţific în domeniul coroziunii metalelor.
