Femeia-călău cu pantaloni scurți de mătase și cămașă ca sângele. Portretul făcut de Vera, care a fugit din URSS în România

 

Tânăra Vera Sokolov locuia cu tatăl ei, general în retragere, într-o casă din apropierea Kremlinului. Într-o dimineaţă au fost deşteptaţi din somn de un răpăit de împuşcături.

De la ferestrele înalte se desluşea bine lupta înverşunată a elevilor şcolii de cădeţi, care ţineau piept grupurilor compacte de lucrători, hotărîţi să pună mâna cu orice jertfe pe bogata cetate a Kremlinului. Prăbuşirea neaşteptată a regimului țarist, adusese dezmăţul fără frâu al ororilor.

Scrâşnet de ură şi de revoltă fără margini se dezlănţui în sufletul tinerei fete.

Refugiată la Kertch în Crimeea n-a fost scutită nici acolo de coşmarul execuţiilor. Zilnic ofiţerii prinşi erau aruncaţi în cuptoare înroşite sau bătuţi cu piroane, doi câte doi şi cu greutăţi legate de picioare, azvârliţi în mare. Vapoarele capturate în port erau incendiate.

Vântul nebuniei mătura Rusia, de la un capăt la altul.

Ca să scape de urgia fanaticilor revoluţionari, tatăl şi fiica umblau îmbrăcaţi în haine sărăcăcioase. Într-o zi, generalul a fost recunoscut de un negustor moscovit, care făcea comerţ cu mere între Crimeea şi Caucaz. Ochii bătrânului au căutat sperios în altă parte.

  • „Hei, bine te-am găsit tovarăşe Sokolov – îi vorbi omul izvorât ca din pământ. „Hainele văd că ţi le-ai schimbat. N-ai făcut rău. Însă pielea de om ghiftuit în bogăţii tot atât de subţire trebuie să fi rămas…”

Sokolov a susţinut până la capăt că e o simplă asemănare. Dealtminteri actele lui desluşeau cu precizie umila origine.

Chinuiţi de fiorii spaimei, cei doi au luat din nou drumul pribegiei.

Satele nu le puteau oferi un refugiu liniştit. Ţăranii practicau cu furie beţia crimei, suspectându-se unii pe alţii.

La Kerson

După vreo două luni de umblat fără rost, au ajuns la Kerson, oraş la îmbucătură Niprului cu Marea Neagră. Ţinteau să se apropie cât mai mult de hotarul României şi, printr-un punct prielnic, să se poată_ strecura. Emigrările se făceau atunci în masă.

La Kerson, în viaţa Verei a intrat un bărbat. Dimitrie Şucarin fusese colonel în armata ţaristă. Intrat într-unul din partidele muncitorești, își câştiga existenţa ca simplu lucrător. Aparent simpatiza cu mulţimea puternic însetată de egalitate.

Într-un colţ tăinuit îi rodea însă dorul după viaţa îmbelşugată şi veselă de altă dată. Ştia că pentru el nu se va mai putea întoarce niciodată.

Punea lațul de gât ca pe cravată

În sfârşit apăru la Kerson marea noutate sovietică: femeia călău. Era o tânără caucaziană din Tiflis, chip cu trăsăturile colţuroase, ca şi malurile abrupte ale fluviului Kura, pe care sunt căţărate căsuţele ciudatului oraş.

Îşi împlinea oficiul îmbrăcată în pantaloni scurţi de mătase neagră şi bluză roşie de culoarea sângelui.

Potrivea laţul în jurul gâtului celui condamnat la spânzurătoare cu atâta încetineală ca şi cum l-ar fi împodobit cu o cravată.

Şucarin nu şi-a putut înăbuşi revolta. Le-a strigat-o în faţă, acoperindu-i de injurii.

Arestat şi dus la comisariatul poporului, fără să-i lase timp să se dezvinovăţească, unul din fanaticii slujbaşi i-a luat la ţintă ţeasta, împrăştiindu-i creierii pe pereţi. Nu mult după aceea muri şi bătrânul Sokolov.

Rămasă singură, Vera a părăsit oraşul.

Umbla mânată de vârtejul disperării prin sate. La Morotov, un sat înstărit, găsi sătenii în plină surescitare. Slujbaşii stăpânirii le confiscaseră neomenos recolta şi, odată cu venirea iernii, hrana oamenilor şi a vitelor era o problemă pentru care nimeni nu putea găsi dezlegarea.

În satele apropiate, oamenii, auzind de cele pătimite de alţii, după toată truda lor de-o vară, la apropierea funcţionarilor sovietici preferaseră să dea foc grânelor.

Graniţa Nistrului nu era departe.

Era însă bine păzită şi soldaţii regimului roşu mişunau la fiecare pas.

Iarna anului 1928 a fost din cale afară de aspră. Urla crivăţul pe întinsul câmpiilor. Valurile de zăpadă prindeau să se pietrifice. Chinuită de foame, Vera a părăsit Morotovul într-o noapte cu iureş de furtună năpraznică.

Tot orbecăind pe câmpii, i-a apărut deodată înainte panglica lată a Nistrului, îngheţată bocnă. Până la mal s-a târât pe brânci. Apoi deodată a început să alerge înnebunită pe oglinda lucie.

Slab, ca prin vis, a auzit răsunând în urma ei o împuşcătură.

Când a ajuns la celălalt ţărm s-a prăbuşit după un dâmb. S-a ridicat. N-a fost nevoie să mai înainteze mult şi patrula românească i-a tăiat drumul.

Escortată la pichet, abia a putut îngâna către ofiţer câteva cuvinte de lămurire, într-o franceză pură, şi şi-a pierdut cunoştinţa.

Odată cu lumina zilei, i s-a dat drumul. Nu departe se vedea profilându-se, în lumina alburie, târguşorul Vadul Bascului. O familie primitoare a luat-o în slujbă, după ce i-a ajutat să se întremeze. Treptat, treptat, Vera Şucarin a prins noi puteri de viaţă.

 

Sursa: Margareta Nicolau, Realitatea Ilustrată din 10 martie 1932