Mai caut. Deocamdată pare o telegramă cu date incorecte. Dar, așa cum am mai făcut când am publicat telegrame CIA care conțin informații false, trebuie spuse unele lucruri. Prima problemă a culegerii de informații într-un teritoriu ostil, cum era atunci România, era imposibilitatea de a verifica sursele. Informațiile culese erau trimise în centrală și abia acolo erau trecute prin filtrul ofițerilor de analiză.
După ce vom reproduce textul telegramei poate vom clarifica și evenimentul la care poate s-a referit spionul american din România.
Depozitul incendiat
Pe 18 ianuarie 1954, se transmitea următoarea telegramă.
”1. La începutul lunii septembrie 1953, muncitorii de la o fabrică de textile din Arad au furat dintr-un hangar produsele alimentare și hainele depozitate după care au dat foc depozitului. Muncitorii care au pornit apoi în marș spre moara de textile cu intenția de a distruge mașinăriile, dar Armata și Miliția au fost chemate și ordinea a fost reinstalată la scurt timp după izbucnirea revoltei.
2. Au fost făcute multe arestări. Dintre cei arestați, 50 au fost condamnați la moarte și au fost executați imediat, iar alți 200 au fost condamnați la muncă silnică în minele de sare.”
”Scandalul l-au început femeile, pentru că lor le-a vorbit urât!”
Ăsta e textul depeșei. Cel mai probabil referirea este făcută la evenimentul din 25 aprilie 1947, pe care l-am găsit descris excepțional de Gabriel Sala. Înainte de a reproduce părți din acestg veritabil studiu, trebuie spus că evenimentele au degenrat la crimă tocmai pentru că ele nu s0au descurajat așa cum avea să relateze peste ani agentul CIA, armata (nici chiar rușii, cantonați atunci în zonă) și miliția nu au fost chemate să intervină.
” Evenimentele vor debuta în dimineaţa zilei de 25 aprilie, când angajaţii întreprinderii ITA au încetat lucrul, refuzând să reia activitatea până când conducerea fabricii nu le va asculta doleanţele, în raportul comuniştilor locali consemnându-se că „datorită agitatorilor la orele 7:30 muncitorii fabricii ITA au părăsit secţiile”. Masa muncitorilor, dominată numeric la început de femei, va declanşa un conflict de muncă, îndemnată „de anonimii din rândul lor să se adune la poarta principală”, revendicările angajaţilor fiind desigur de ordin economic. Protestatarii cereau, practic, să le fie respectat dreptul de a cumpăra alimente din aşa numitele „Economate”, în cadrul cărora produsele alimentare şi nealimentare puteau fi achiziţionate la preţuri oficiale, stabilite de către statul comunizat, desigur, sub preţul pieţei. „Noi am vrut să primim ce ni s-a cuvenit din economat: ouă, lapte, făină, ulei, zahăr, precum şi alte lucruri. Aveam pe hârtie dreptul să cumpărăm o anumită cantitate de produse, dar produsele nu prea ajungeau la noi, la angajaţi”, iar greva practic ,,a început la bobinaj, unde oamenii erau nemulţumiţi de salariile foarte mici, precum şi de neregulile existente în intreprindere, adică nu era listă de plăţi, statut de plată, nu primeai fluturaşe, etc.”
Conform raportului privitor la evenimente, în rândul muncitorilor domnea o atmosferă destinsă şi, ca urmare, „în aşteptarea desfăşurării adunării glumeau”, fără tenta de crispare şi încrâncenare specifice grupurilor predispuse la violenţă. Spicuind din aceeaşi sursă, rezultă că starea de spirit pozitivă a mulţimii s-a deteriorat rapid la apariţia secretarului PCR, Iosif Nedici, „care era cunoscut în fabrică încă de mai înainte de a fi secretar de partid ca un individ care se amesteca în toate, având pe lângă obrăznicie şi o gură murdară. A început a împroşca lumea cu vorbe urâte, injurios şi obscen la adresa muncitoarelor, cerându-le să reia lucrul, ameninţând, bazându-se pe autoritatea sa de secretar PCR”. Consemnările scriptice ale raportorilor pesedişti, sunt întărite şi de afirmaţiile martorilor oculari şi participanţilor la grevă care au fost intervievaţi: „Nedici o fost de vină, că în loc să vină cu vorbă bună, o venit c-o falcă-n cer şi una-n pământ şi o început să înjure mulţimea şi mai ales pe femei. Era un tip foarte vulgar, spurcat la gură”. Încercarea zelosului secretar de partid de a intimida grupul nu a dat deloc roadele scontate, ci dimpotrivă, a reuşit să întărâte mulţimea, în speţă muncitoarele, care au tăbărât asupra lui. „Scandalul l-au început femeile, pentru că lor le-a vorbit urât! Prima dată l-or bătut chiar în faţa fabricii, la poarta principală”.”
(…)
”Un par care susţinea strugurii din grădina sediului partidului i-a fost înfipt în fund”
”În ciuda agresiunilor suferite şi a furiei „proletare”, Nedici „a reuşit să scape şi s-a retras urmărit de mulţime la sediul organizaţiei PCR din Calea Aurel Vlaicu”, unde s-a înarmat cu un pistol-mitralieră, ameninţându-i cu moartea pe cei care-l urmăreau, în cazul în care aceştia ar fi încercat să forţeze porţile instituţiei.
Poziţia de forţă a activistului de partid a avut din nou efect de bumerang, tentativa de intimidare soldându-se în mod straniu cu metamorfozarea muncitorilor aflaţi în curtea celulei de partid, dintr-o ceată de indivizi dornici să-i aplice o corecţie fizică, într-una de indivizi hotărâţi să-l omoare în bătaie: „Oamenii în loc să se sperie, mai rău s-au aprins când l-au văzut cu puşca în mână”. Arma din dotare nu l-a putut salva pe activist de furia propriilor subalterni, însă ironia sorţii, cu toate că „era un bărbat dur foarte solid şi înalt, de circa 120 Kg”, a fost dezarmat de o reprezentantă a sexului slab, care „s-a furişat spre locul unde păzea Nedici intrarea şi, pe nesimţite i-a sărit în spate, încercând a-l dezarma; în acest timp urmăritul a tras o rafală”, însă gloanţele nu au rănit pe nimeni. Deschiderea focului a descătuşat, practic, muncitorii care au năvălit în incinta sediului de partid şi l-au dezarmat pe secretarul comunist, după care „l-au tras afară în curte”, scenele care au urmat, descrise de martorii oculari, fiind de domeniul incredibilului: „L-au bătut cu o asemenea ură că se loveau şi între ei. Se urcau într-un pom şi de acolo săreau cu picioarele la el, pe cap şi pe burtă”. Tocaci Lazlo susţine că victimei „i-a fost introdusă ţigară aprinsă în gură” de către mulţimea furioasă, iar Maria Raţiu, o fostă angajată la ITA în perioada respectivă, afirmă la rândul ei că „un par care susţinea strugurii din grădina sediului partidului i-a fost înfipt în fund. Efectiv l-au torturat ca pe un animal”.”
”Muncitorii nu numai că nu l-au lăsat în pace, ci dimpotrivă au avut tendinţa să fie agresivi şi cu fetiţa”
”Nedici nu a fost singura victimă a textiliştilor, alături de el pierzându-şi viaţa şi Szanto Alexandru, care „era paznic şi a intervenit să liniştească spiritele, însă a fost lovit şi el”. Din presa vremii, respectiv ziarul „Patriotul”, practic singurul ziar în limba română, aflăm că ” Szanto Alexandru în urma loviturilor primite a încetat din viaţă imediat, iar Nedici losif a rămas, în nesimţire, grav rănit. Atacatorii au împiedicat salvarea să-i dea primul ajutor şi să-l transporte la spital. Revenindu-şi în fire, a fost atacat şi omorât”. Acelaşi cotidian va reveni cu alte informaţii în ceea ce priveşte cazul Szanto, deoarece în paginile sale s-a consemnat ulterior că „după ce paznicul a fost grav rănit, femeia (soţia victimei – n.a.) reuşise să-l transporte în pivniţă, unde l-a spălat de sânge până când şi-a revenit în fire”, însă pentru scurt timp. Mulţimea nu a permis medicului întreprinderii, respectiv doctorului Botiş, sosit la faţa locului, să intervină: „El a vrut să-şi facă datoria, dar nu a avut cum, deoarece nu l-au lăsat”. Pentru sensibilizarea muncitorilor la faţa locului au sosit soţia şi fiica lui Nedici, în vârstă de şapte ani, însă tentativa disperată de salvare a acestuia s-a soldat cu un eşec: „Muncitorii nu numai că nu l-au lăsat în pace, ci dimpotrivă au avut tendinţa să fie agresivi şi cu fetiţa. Erau gata s-o linşeze”.”
”Au fost conştienţi că drumul spre revendicările lor nu este cel preconizat de elementele instigatoare”
”Angajaţii de la ITA au încercat să transforme revolta împotriva lui Nedici într-o adevărată revoltă muncitorească, cu o tentă exclusiv socială, prin care să forţeze autorităţile să îmbunătăţească situaţia muncitorimii, cerând printr-o delegaţie sprijinul muncitorilor de la alte întreprinderi arădene, însă lipsa de unitate a muncitorimii, precum şi apărarea intereselor specifice fiecărui grup de lucrători a determinat eşecul demersului: „La orele 10.30 agitatorii de la ITA au trimis o delegaţie numeroasă la uzinele Astra şi atelierele CFR pentru a-i determina pe aceştia să lase lucrul în semn de solidaritate, însă rezultatul acestei delegaţii a fost negativ”.
Cotidianul comunist „Patriotul” relatează privitor la amintitul demers al delegaţiei de la ITA, următoarele: „Muncitorii conştienţi au dat cu acest prilej un mare examen, în special muncitorii de la Astra, unde grupuri de huligani s-au deplasat pentru a-i provoca, au răspuns energic – Noi sprijinim muncitorimea de la intreprinderea Textilă şi revendicările ei juste, dar nicidecum nu vrem să fim părtaşi la acţiuni anarhice, nu vrem să fim părtaşi la crimă. După acest răspuns cei de la Astra au reluat lucrul, întrerupt numai o jumătate de oră cât a durat şedinţa. La fel au dat frumos exemplu şi muncitorii ceferişti şi cei din celelalte fabrici, care au fost conştienţi că drumul spre revendicările lor nu este cel preconizat de elementele instigatoare”. Un angajat al fabricii Astra din acea perioadă susţine că „la noi era de mult grevă pentru că nu s-au primit salariile şi alte drepturi, iar când s-a auzit că la ITA a început revolta, directorul a fugit de frică. Cu delegaţia care a venit după noi au vorbit doar liderii noştri, care au refuzat să ne scoată în stradă, pe motiv că noi avem treburile şi greutăţile noastre şi nu ne băgăm într-ale altora”.”
”Ca urmare, după inevitabilele concedieri o serie de muncitori au fost condamnaţi la diverse pedepse cu închisoarea: „Mama, care o lucrat la ţesătorie a fost închisă 12 ani la Timişoara pentru că o participat la revoltă”. Practic, investigaţiile s-au soldat cu concedierea a 222 de angajaţi ai ITA, după care, în urma unor trieri specifice, 150 de persoane au fost reprimite pentru a-şi desfăşura activitatea în fabrică. Soarta celor 72 de muncitori, consideraţi mai mult sau mai puţin vinovaţi de linşarea lui Nedici, a fost hotărâtă, în primul rând, de dorinţa statului comunist de a menţine neştirbită onoarea partidului, care nu accepta faptul că un important membru regional ar fi putut comite greşeli sau abuzuri în serviciu.
Totuşi, nu se poate face abstracţie de rolul îndoctrinării în modul de percepere a revoltei de către activişti, aceştia considerând că evenimentele sunt rezultatul lacunelor din „campania de lămurire a maselor” şi ca urmare „s-a ajuns până acolo că masele îşi dădeau seama de forţa de care dispun, dar erau complet nelămurite în ce sens să acţioneze cu această forţă uriaşă”.”
Sursa foto: imagoromaniae.ro
