Mai bine de 350 de kilometri de tuneluri șerpuiesc sub Helsinki, oferind un uriaș teren de divertisment pentru cetățenii și vizitatorii capitalei finlandeze.
Însă, dincolo de atracțiile subterane – care cuprind între altele un muzeu, o biserică, o pistă de karting sau un patinoar de hochei – se află adăposturi de urgență dotate cu echimapamente complete pentru supraviețuire: un sistem de filtrare a aerului, provizii pentru două săptămâni de hrană și apă, paturi și alte dotări.
Adăpostul reflectă realitatea geopolitică tensionată pentru o țară mică, and o frontieră comună cu Rusia de 1500 de kilometri.
Considerată unic în lume, rețeaua de tuneluri a început să fie săpată în solul stâncos în anii 1960, pentru a adăposti liniile electrice, canalizarea și alte servicii publice.
Urbaniștii au realizat repede că acest spațiu putea găzdui și atracții comerciale, culturale și sportive – dar și adăposti populația de 630.000 de locuitori a orașului în cazul unei noi invazii din Est.
Tomi Ransk, instructor în cadrul serviciului de salvare al municipalității, citat de Atlas Obscura, este că scopul alternativ al tunelurilor este de a „salva oamenii de agresiuni militare”.
Nici un funcționar al guvernului finlandez nu va menționa însă Rusia ca pe motivul principal al acestor amenajări.
Salonius-Pasternak, cercetător șef la Institutul pentru Afaceri Finlandeze, specializat în politici de securitate, spune că relația Finlandei cu Rusia este una veche și complicată.
Imperiul Rus a smuls Finlanda de la Suedia în 1809, în urma Războiului Finlandez, aceasta devenind Mare Ducat, cu o oarecare autonomie.
În 1917, după revoluția bolșevică, finlandezii și-au declarat independența.
Anul următor, după un război civil scurt, dar sângeros, facțiunea Roșie, sprijinită de sovietici, a pierdut în fața facțiunii Albe, care a rămas fidelă Occidentului și independenței față de URSS.
A venit apoi Al Doilea Război Mondial, când sovieticii au invadat de două ori Finlanda, ocupând un teritoriu suficient de mare pentru a constitui un tampon în jurul Leningradului, Sankt-Petersburgul de azi.
Deși de două ori mai puțin numeroase, trupele finlandeze au respins asalturile sovietice, însă de două ori finlandezii au fost obligați să semneze acorduri de pace prin care acceptau pierderile de teritorii din Răsărit.
În timpul Războiului Rece, Helsinki se afla la răscrucea dintre Est și Vest, un bastion care separa NATO de Pactul de la Varșovia.
Iar în ultimii ani, de mai multe ori, Vladimir Putin a avertizat Finlanda să nu adere la NATO.
Distracția de sub pământ
În zilele lungi de iarnă nordică, atunci când orașul nu se bucură decât de câteva ore de lumină naturală, orașul subteran își sporește atractivitatea.
„Este confortabil și sigur”, spune Eija Kivilaakso, planificatorul șef al orașului subteran. „Dacă plouă, poți merge cu mașina în centrul orașului, la o parcare subternă și coborî apoi cu lifturile direct la magazine. Te poți îmbrăca confortabil și ușor, în loc să iei pe tine hainele grele de iarnă. Dacă vremea nu este prielnică, oamenii preferă orașul subteran.”
Una dintre vedetele subterane este biserica Tempelliaukio, săpată în rocă dură. Terminată în 1969, ea a devenit prin silueta sa uimitoare și acustica superbă una dintre atracțiile cele mai populare din Finlanda, atrăgând peste 850.000 de vizitatori pe an.
O construcție mai recentă este muzeul privat de artă Amos Rex, despre care BBC a afirmat că este unul dintre spațiile arhitecturale cele mai inovative din Europa. Muzeul, deschis în 2018, are o suprafață de peste 7.000 de metri pătrați, adăpostind mai ales opere de artă modernă. A fost construit sub pământ deoarece clădirile inițiale, care adăpostesc birourile sale și un cinematograf nu au putut fi extinse din cauza restricțiilor municipalității.
Muzeul a fost un succes imediat, cu cozi de vizitatori la intrare, înaintea pandemiei.
În ciuda scopului său principal, de adăpost de urgență, orașul subteran este privit de finlandezi mai degrabă ca un loc de divertisment.
„Finlandezul de rând pierde foarte puțin timp gândindu-se la Rusia, necum să se teamă de ea”, spune Salonius-Pasternak. „Majoritatea oamenilor nu se gândesc: «Acum mă sui în metrou și știu că toate aceste lucruri construite aici trebuie să fie un adăpost funcțional antiaerian».”
