De la 23 august 1944 la cucerirea puterii de comunişti
Autor: Vasile Pușcaș
Intrată în război alături de Puterile Axei(1941),din motive ideologice (anti-comunism) şi naţionale (readucerea la statul român a teritoriilor pierdute în 1940), România condusă de generalul Ion Antonescu a participat la campania militară contra U.R.S.S. până în vara anului 1944. Tentativele de scoatere a ţării din Axă, după 1942, s-au împiedicat de refuzul Aliaţilor de a discuta aspectele naţional-teritoriale care preocupau opinia publică românească, dar şi de teama că România va fi sovietizată de Puterea de la Răsărit. Chiar şi după ce, în aprilie 1944, României i s-au comunicat condiţiile ajungerii la un armistiţiu cu Aliaţii,decidenţii statali şi politici din Bucureşti au prelungit negocierile sperând într-o implicare deschisă a S.U.A. şi Angliei în evoluţiile postbelice ale Europei Central-Sud-Estice. Schimbarea dramatică din 23 august 1944, în România, a avut pentru societatea românească şi efectul amânării unei sovietizări concomitente cu intrarea în ţară a Armatei Sovietice.
În perioada 23 august 1944-6 martie 1945,România a avut guverne “tehnice” conduse de doi generali:generalul Constantin Sănătescu(23 august- 4 noiembrie 1944 şi 4 noiembrie-6 decembrie 1944) şi generalul Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944-6 martie 1945). Aceştia au guvernat cu sprijinul partidelor politice care au susţinut acţiunea regelui Mihai de scoatere a ţării din Axă şi intrarea ei imediată în operaţiunile militare antihitleriste(Blocul Naţional Democrat= Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal,Partidul Social Democrat şi Partidul Comunist).Respectiva perioadă este caracterizată ca o etapă de încercare a instaurării în România a unei democraţii veritabile în cadrul unei monarhii constituţionale. A fost repusă în funcţiune Constituţia din 1923,s-a restabilit sistemul politic multipartidist, care includea partidele “tradiţionale” din perioada interbelică şi recunoştea legalitatea comuniştilor, s-a anunţat intenţia organizării alegerilor generale şi intrarea în competiţia parlamentară, s-a pregătit terenul pentru reinstaurarea administraţiei civile locale, pe măsură ce frontul se deplasa către vestul ţării.
Guvernele Sănătescu şi Rădescu au avut şi misiunea menţinerii capacităţii Armatei Române pentru participarea la operaţiunile de eliberare a ţării de trupele germano-ungare şi continuarea războiului antihitlerist alături de Naţiunile Unite(România a angajat pe Frontul de Vest, până la capitularea Germaniei naziste,560.000 de militari,a eliberat cca. 900 de oraşe şi sate din Ungaria şi Cehoslovacia, înregistrând aproape 170 000 de morţi şi răniţi). Totodată,primul guvern Sănătescu a trebuit să negocieze armistiţiului cu Aliaţii. Cu toate că România s-a angajat să ducă bătălia contra Axei până la sfârşitul războiului, în negocierea armistiţiului nu s-a obţinut statutul de cobeligerantă, acesta fiindu-i refuzat chiar şi în cuprinsul Tratatului de Pace. Nici aspectele teritorial-naţionale nu au primit răspunsuri mulţumitoare. În schimb,subiectele economice, financiare şi chiar politice au fost înscrise ca obligaţii detaliate ale României, ca şi cum textul Convenţiei de Armistiţiu ar fi fost un acord de lungă durată. Delegaţia română care a participat la definitivarea textului Convenţiei de Armistiţiu a semnat documentul,datat în 12 septembrie 1944,la Moscova,doar în dimineaţa zilei de 13 septembrie, cu toate că tratamentul pe care l-a avut din partea U.R.S.S., Angliei şi Statelor Unite a fost de tipul “ultimatum-ului”, vocea şi voinţa sovieticilor fiind decisive. În Convenţia de Armistiţiu cu România,Cele Trei Puteri au urmat formula instituită în cazul Italiei(1943) pentru activitatea Comisiei Aliate de Control, în sensul predominanţei Puterii militare care ocupa un anume teritoriu.Deci,pentru situaţia României, Londra şi Washington-ul au recunoscut interesul şi supremaţia Moscovei în gestionarea relaţiilor cu autorităţile române.Ca atare, după semnarea Convenţiei de Armistiţiu,România a intrat în regimul de guvernare politico-militară sovietică, ceea ce însemna că acţiunile guvernului român urmau să fie subordonate şi controlate de Comisia Aliată,respectiv de către sovietici.Stalin i-a informat pe anglo-americani încă din 1941 că intenţiona să păstreze graniţele U.R.S.S. din iunie 1941, iar după Conferinţa de la Teheran, în 1943, Churchill şi Roosevelt considerau îndreptăţită dorinţa lui Stalin de a-şi menţine frontierele antebelice,de a avea la graniţa vestică “vecini prietenoşi”, fără ca prin aceasta să fie acceptatăşi sovietizarea respectivelor ţări.
La puţină vreme după semnarea armistiţiului cu Aliaţii,guvernul Sănătescu a fost tot mai contestat de comunişti, aceştia semnalând că au în spate Kremlinul, Armata Sovietică şi Comisia Aliată (Sovietică). Prin crearea Frontului Naţional Democrat (24 septembrie 1944),compus din Partidul Comunist, Partidul Social Democrat şi alte câteva formaţiuni politice, comuniştii au iniţiat o altă aşa-zisă bază politică a guvernării şi au solicitat ca reprezentanţi ai acesteia să fie introduşi la guvernare, alături de partidele din Blocul Naţional Democrat. Era şi un semnal că “moscoviţii” (comunişti români întorşi din Uniunea Sovietică) au revenit în ţară cu mandatul de sovietizare a României. Pe de altă parte,”Acordul procentajelor”(Moscova, 4 octombrie 1944) între Stalin şi Churchill, dar şi apropierea momentului eliberării României de trupele germane şi ungare i-au impulsionat pe comunişti să acceadă la o cât mai consistentă putere.Sovieticii au folosit mereu instrumentul Comisiei Aliate de Control şi s-au prevalat de prezenţa Armatei Sovietice pe teritoriul României,pe care-l considerau arie de ocupaţie,pentru a da o interpretare proprie Convenţiei de armistiţiu şi obligaţiilor României care decurgeau din acel document.Folosindu-se de argumentul gestionării spatelui frontului, sovieticii au activat şi motivul disputelor inter-etnice româno-maghiare, eliminând administraţia româneasca nou instalată în teritoriul proaspăt eliberat al Transilvaniei de Nord şi arătând o preferinţă pentru cooperarea cu organizaţiile comuniste maghiare din acelaşi spaţiu.
Dar cine erau comuniştii din Româniade după 23 august 1944? Datele arată că Partidul Comunist din România avea atunci ceva peste 800 de membri. După înfiinţarea formaţiunii, în 1921, a avut o singură participare la un scrutin electoral general, în 1922, când a colectat doar 0,6% din totalul voturilor. În 1924 a fost scos în afara legii,fiind considerat, îndeosebi datorită relaţiilor cu Cominternul, o grupare antinaţională care ameninţa proaspetele rezultate ale desăvârşirii unificării teritoriale a statului român.Richard V.Burks descrie Partidul Comunist din România interbelică drept o formaţiune “sectară şi deviaţionistă”, o “absurditate politică”, fără aderenţă la problemele şi situaţia reală a ţării, la fel cum erau şi minusculele partide comuniste din S.U.A. şi Marea Britanie. În contextul apropierii Armatei Sovietice de frontiera estică a României,Partidul Comunist din România a fost asociat Blocului Democrat Naţional, care-şi propusese scoaterea României din Războiul antisovietic, datorită participării unor membri ai săi la activităţi antifasciste,dar mai ales pentru a semnala Aliaţilor că toate orientările politice din România susţineau obiectivul naţional al ieşirii ţării din Axă.Prin introducerea reprezentantului său (Lucreţiu Pătraşcanu) în guvernul României instalat la 23 august 1944,Partidul Comunist din România a fost recunoscut de facto ca făcând parte din sistemul partidelor politice din România.Cu toate acestea,lideri politici din România,precum Iuliu Maniu, considerau contactele cu comuniştii (după autodizolvarea Cominternului, în mai 1943) doar ca un dat conjunctural(necesitatea constituirii unui “front întins până la extrema stângă”), neavând încredere în capacitatea lor de a se înscrie în “viaţa naţională”.Mai mult, acelaşi lider naţional-ţărănist considera că în România curentul comunist era nerelevant politic deoarece opera într-o ţară agricolă, cu o populaţie majoritar rurală[1].
Conştienţi de slăbiciunea lor şi de lipsa unei susţineri sociale şi politice în România, comuniştii români s-au bazat în pretinderea participării la guvernarea postbelică a ţării exclusiv pe forţa Armatei Sovietice, pe jocurile şi presiunile reprezentanţilor Moscovei în Comisia Aliată, pe temutele acţiuni ale serviciilor secrete ale Kremlinului, dar şi pe jocurile geostrategice ale S.U.A. şi Marii Britanii care au transmis Puterii de ocupaţie căcele două Mari Puteri occidentale recunoşteau “interesul de securitate şi apărare” al Uniunii Sovietice în România şialte state central-sud-est europene,interes prin care Moscova înţelegea inclusiv sovietizarea şi satelizarea zonei. Nu este mai puţin adevărat că aceiaşi comunişti din România, fie că erau în ţară sau la Moscova, sperau să-şi sporeasca puterea şi prin cultivarea nemulţumirilor cauzate cetăţenilor de starea de război sau de amintirea anumitor deficienţe ale regimurilor politice care au guvernat ţara în perioada interbelică.Cu toate acestea, fiind cunoscută atitudinea de neacceptare a comunismuluişi U.R.S.S. de către populaţie, comuniştii din România nu au forţat acapararea imediată şi totală a guvernării ţării după ocuparea teritoriului naţional de către Armata Sovietică. Aceasta nu pentru că nu ar fi dorit, dar se pare că însuşi Stalin ar fi ezitat faţă de presiunea comuniştilor de a prelua imediat puterea în România. Nici măcar mentorii şi susţinătorii lor de la Moscova nu au avut încredere deplină în capacitatea comuniştilor de a guverna România post-23 august 1944. Poate că de aceea procesul de preluare a puterii din România de către comunişti a fost ceva mai îndelungat şi mai complex decât în alte state din Europa Centrală şi de Sud-Est.
Asaltul de cucerire a puterii de către comunişti a fost înregistrat la sfârşitul anului 1944- începutul anului 1945. De acest fapt a fost conştient şi Iuliu Maniu care, în decembrie 1944, reproşa anglo-americanilor că dacă aceştia au intenţionat să ofere România sovieticilor,ar fi fost mai bine să nu fie acceptaţi comuniştii la intermedierea cu Moscova, ci reprezentanţii “partidelor istorice”, desigur având în vedere şi experienţa cazului cehoslovac al negocierilor lui Beneš cu liderii sovietici.Aceasta deoarece,în convingerea liderului Partidului Naţional Ţărănesc, comuniştii erau doar o unealtă a sovietizării României, pe când partidele tradiţionale ar fi încercat să menţină opţiunea ţării pentru valorile occidentale. Doar că,la sfârşitul anului anului 1944, guvernul generalului Rădescu a fost supus unei puternice presiuni politice de către reprezentanţii sovietici în Comisia Aliată,de agresiunea unor grupuri comuniste şi chiar mişcări de stradă. Iar în ianuarie 1945,la Moscova, liderii comunişti Ana Pauker şi Gheorghe Gheorghiu-Dej au fost instruiţi să forţeze preluarea guvernării României deoarece Armata Sovietică din zonă trebuia să-şi concentreze efortul spre Ungaria şi Cehoslovacia, era nevoie de o substanţială susţinere a acesteia din şi prin România care se afla,de acum, în totalitate sub regimul interesului securităţii frontului şi Uniunii Sovietice. În plus,negocierile inter-aliate duceau către Conferinţa de la Ialta,unde Moscova dorea să obţină recunoaşterea anglo-americană a spaţiului ei de securitate şi a modului ei specific de gestionare (prin sovietizare şi satelizare) a statelor din aria central-sud-est europeană.Or,România putea constitui un caz pentru o astfel de recunoaştere a predominanţei Uniunii Sovietice în teritoriile pe care aceasta le considera cucerire militară.
Frontul Naţional Democrat (comuniştii) a continuat să susţină, la începutul anului 1945, că obiectivele de guvernare erau reforma agrară,returnarea la România a Transilvaniei de Nord şi prietenia cu U.R.S.S., negând că ar urmări stabilirea unui regim politic revoluţionar. În fapte, organizaţiile locale ale F.N.D. s-au angajat într-o campanie politică agresivă,au blocat activităţile politice şi jurnalistice ale partidelor tradiţionale. În 24 februarie 1945 s-a ajuns la demonstraţii violente în Bucureşti, generalul Rădescu denunţându-i pe Ana Pauker şi Vasile Luca(pe care i-a numit “hiene oribile” şi “străini fără Dumnezeu şi Ţară”) ca fiind instigatorii şi organizatorii unor astfel de manifestaţii. La trei zile după acest nou episod al bătăliei comuniştilor pentru putere, la Bucureşti a sosit celebrul procuror al epurărilor staliniste,din anii ’30 ai secolului trecut, Andrei Vîşinski.Misiunea lui, exprimată printr-un ultimatum adresat regelui Mihai, a fost să demită guvernul Rădescu şi să instaureze o guvernare controlată de comunişti.Astfel, fără o consultare prealabilă cu englezii şi americanii din Comisia Aliată de Control, la Bucureşti a fost instalat guvernul Dr.Petru Groza(6 martie 1945).De data aceasta, comuniştii au reuşit să acapareze şi Ministerul de Interne(Teohari Georgescu), alături de Ministerul de Justiţie (Lucreţiu Pătrăşcanu), cu sprijinul cărora şi-au propus să asalteze ansamblul instituţiilor statului. Ceea ce s-a întâmplat în România ilustra foarte clar opţiunile la care Moscova ajunsese după Yalta: în aprilie 1945, Stalin îi spunea lui Djilas că la sfârşitul războiului “cine câştigă un teritoriu acela îşi aduce şi sistemul lui social”. Instalarea guvernului Groza însemna că Moscova a decis să sovietizeze România.
Opţiunea pentru conducerea de către “burghezul” Petru Groza a noului guvern al României a fost şi un răspuns dat de sovietici anglo-americanilor la interpretările de la Yalta ale termenilor de “guvern democrat” şi ”alegeri libere”. După exprimarea istoricului britanic Hugh Seton-Watson,guvernarea Groza a inaugurat o etapă a “democraţiei mlăştinoase/false” în România, în care a fost acceptată prezenţa partidelor tradiţionale şi altor formaţiuni politice, dar numai prin reprezentanţi agreaţi de sovietici,controlul guvernării fiind exercitat de comunişti. Motiv pentru care Londra şi Washington au refuzat să recunoască guvernul Groza, până la începutul anului 1946 când, urmare a Conferinţei Celor Trei Mari de la Moscova(decembrie 1945), în guvern au fost incluşi şi miniştri din partea P.N.L. şi P.N.Ţ.. În acelaşi timp, sovieticii au dat cale liberă mobilizării suportului popular pentru noul guvern de la Bucureşti, care nu avea legitimitate obţinută prin alegeri,fiind de acord cu înfăptuirea reformei agrare şi reinstalarea administraţiei româneşti în Transilvania de Nord.Aceasta, în paralel cu întărirea dominaţiei lor economice (susţinerea Armatei Roşii,sovromuri,despăgubiri de război şi relaţii comerciale) şi impunerea unei legislaţii interne privitoare la criminalii de război,prin care s-au eliminat nu doar responsabilii ducerii războiului în Răsărit, ci şi potenţiali oponenţi politici (anticomunişti şi antisovietici) din România.
Dar lupta pentru putere in România, după 23 august 1944, s-a desfăşurat nu doar pentru deţinerea guvernării de către comunişti sau partidele tradiţionale, ci şi în interiorul Partidului Comunist care era nu numai slab numeric, dar şi măcinat de bătălia între diferite facţiuni. Iar această stare s-a agravat prin venirea în ţară a “moscoviţilor” care pretindeau să aibă conducerea totală a partidului pentru a transpune rapid modelul sovietic în România. Până în octombrie 1945 a existat o conducere colectivă a Partidului Comunist, alcătuită din “ilegalistul” Gheorghe-Gheorghiu-Dej şi “moscoviţii” Ana Pauker,Vasile Luca, în partid fiind acreditată opinia că adevăratul lider al partidului era Ana Pauker. În pregătirea Conferinţei naţionale a comuniştilor (octombrie 1945) s-au derulat conferinţele regionale care au sugerat o menţinere la conducerea partidului a aceluiaşi grup(plus Teohari Georgescu), cu preeminenţa aceleiaşi Ana Pauker. Doar că, în septembrie 1945,Gheorghiu-Dej l-a vizitat pe Stalin şi l-a convins să accepte preluarea de către “ilegalist” a poziţiei de secretar general al Partidului Comunist. Ceea ce s-a şi întâmplat în cadrul Conferinţei naţionale, când Gheorghiu-Dej a reuşit să se impună în faţa “moscovitei” Ana Pauker,iar prin noul statut aprobat a decis titulatura de “Partidul Comunist Român”, în locul “Partidului Comunist din România”. În mod sigur, intervenţia lui Stalin a fost hotărâtoare şi ea se explică prin constatarea lipsei de legitimitate a comuniştilor din România în faţa argumentelor susţinute în luptele politice din ţară, după Conferinţa de la Potsdam şi detonarea de către S.U.A. a primei bombe atomice,dar mai ales prin decizia regelui Mihai de a intra deschis(prin “grevă regală”), alături de “partidele istorice”, în lupta pentru democratizarea ţării şi orientarea ei către Vest. Ceea ce însemna că voinţa Moscovei nu s-a impus doar asupra direcţiei de ansamblu a evoluţiei României postbelice, ci şi în aspectele de detaliu ale construcţiei puterii politice interne, cu preferinţă pentru crearea unor instrumente locale care să garanteze ataşamentul faţă de Uniunea Sovietică şimenţinerea influenţei acesteia, ca şi implantarea modelului sistemului socio-economic şi politic sovietic.
(fragmentul face parte din studiul România, de la Război la… Revoluție, )
