Exclusiv. Prostia comunistă la Costinești-1986. Elevul Moldoveanu este premiat de partid și dat afară din UTC pe același motiv

 

Ziarista Simona Vărzaru scria despre Salonul Republican de Grafică Satirică pentru Tineret Costinești - 1986 scoțând în evidență umorul de care dăduse dovadă juriul.

Tot în acel articol mai putem citi: „Oglindă critică a moravurilor, grafica satirică a tinerilor se impune autoritar alături de cea a eşalonului artiştilor de mult consacraţi.

Semnalăm un „mare premiu” de zile… mari: Dan Silviu Turculeţ; un desenator ce introduce o notă aparte, inedită: atmosfera de o mare frumuseţe – Dan Perjovschi; un debut de excepţie: tânărul de 16 ani Nicolae N. Moldoveanu ce s-a instalat dintr-o dată, fără trac, în rândul autorilor de grafică satirică subtilă, rafinată dovedind o surprinzătoare maturitate”.

Ei bine, după ce l-a premiat pe ultimul, juriul și activiștii PCR-UTC s-a prins că acesta era mult prea subtil și matur pentru niște politruci îndoctrinați până în măduva oaselor, dar proști ca noaptea.

Iată povestea spusă chiar de elevul Nicolae N. Modoveanu de atunci, cunoscutul designer și producător multimedia de astăzi:

„Am început din anul 1981 să desenez pe ascuns să nu afle mama și tată.

Tată și mama voiau să mă dea la liceul de artă „Nicolae Tonitza”, eu voiam la Marină, așa că desenăm noaptea pe ascuns și, că să nu fiu prins, puneam hârtie neagră în geam și un prosop jos la ușa să nu se vadă lumina.

 Nu aveam șanse la Marină pentru că aveam note nu foarte mari la matematică.

Mama mea a găsit când eram în clasa a VIII-a desenele mele și i le-a arătat tatălui meu Nicolae – Nae Moldoveanu și el artist plastic.

Tată a decis pe loc, gata cu Marina, merg la arte.

A început să facă pregătire cu mine și am reușit să țin un caiet ascuns unde făceam desene despre care, mult mai târziu, am înțeles că erau caricaturi.

Era un fel al meu de a mă exprimă și a descrie ce auzeam la tatăa la atelier, dar și alte locuri.

Era un caiet dictando de 200 de file.

Uneori în el scriam ideea dacă nu avea timp să și desenez ce voiam, că să nu uit!

După ce am ajuns la un nivel de desen pe care atunci eu îl considerăm bun, am avut curaj să îi arăt caietul lui Nae, cum îi spuneam tatălui meu.

Tată s-a înegrit pe loc la față când a văzut ce e în caiet, eu am crezut că am desenat prost! A luat caietul și i-a dat foc chiar în seară aceea!

S-a întors de la sobă și atât mi-a spus:

Vrei să-ți aduc pachet la închisoare?

Știi că ai avut în clasa a-V-a 4 la purtare și era să ajungi la școală de corecție! Acum numai scapi!

 A urmat o lungă discuție în care tata mi-a spus de ce el și alții ascultă Europa liberă și de ce îmi da voie să ascult și eu la el acasă.

Mi-a spus ce pot vorbi și ce nu. După ce m-a apucat plânsul după caiet, mi-a spus că e interesant ce am făcut și ce fac, că e bine într-un fel, dar că e prea de tot și risc pușcăria și chiar și el!

 Anumite desene, puține, însă mi le-a rupt din caiet și mi le-a înapoiat totuși pentru că nu erau chiar așa de contra regimului.

Eu le am reluat pe dimensiuni mai mari și, fără știrea lui, le-am trimis la ziare și reviste, Urzica, Flacăra, Perpetuum Comic…

Mai multe luni nu am primit și aflat nimic despre soarta lor. Ulterior, când aveam 15 ani, colegii de școală au cumpărat Urzica și au găsit desenele mele pe care le au recunsocut dintr-un caiet care mereu făcea înconjurul clasei în timpul orelor, caiet în care făceam caricaturi la toți colegii și profesorii.

Așa am participat și la Salonul Național de Grafică.

Salonul nu era destinat copiilor că mine, ci profesioniștilor, cum mi-a spus tată mai târziu, fiind salon republican, și acest lucru conta când depuneai dosarul de intrare în Uniunea Artiștilor Plastici.

Așa a aflat și tată că trimiteam desenele fără știrea lui.

A fost chemat la Uniunea Artiștilor Plastici și i-au spus că a primit un premiu…

Tată a replicat că el nu știe nimic, că el nu face grafică nefiind grafician.

I-au spus: „Cum tovarășu? Ați luat premiu pentru două lucrări”.

Când a venit la atelier eram acolo la el și așa, pe sub sprâncene, încercând să își ascundă mândria, mi-a spus: „Felicitări, ai luat premiu la Costinești”.

Am fost și invitat la vernisaj unde s-a început strigarea premiilor și când s-a spus numele meu am făcut un timid pas în față, dar toate lumea se uită după un om matur și nimeni nu m-a băgat în seama, atunci am ridicat mâna sus că la școală și am spus:

„Eu sunt!”

Am stat trei zile la hotel Forum pe banii UTC și am mâncat la cantina partidului, ceea ce era de povestit la școală!

După ceva timp am aflat că cei care mă premiaseră, UTC și Comitetul PCR Județean Constanța, au realizat că lucrările mele sunt despre libertatea presei, libertatea de exprimare, cenzură și despre faptul că ne uităm pe gaură cheii la Bulgari, la TV, și că sunt lucrări care NU susțin UTC și PCR!

Drept urmare, după ce în clasa a V-a am luat 4 la purtare și mi s-a luat cravată de pionier în față detașamentului școlii, acum din nou eram exclus din UTC!

 

În aceeași perioadă, prin amabilitatea redactorului artistic de la revista Urzica, dl. Gh. D. Constantinescu, care deja mă poreclise „băiatul meu”, am făcut rost de întreaga lista de expoziții de caricatură și grafică din România și străinătate, unde la îndemnul acestuia am început să trimit, prin poștă, lucrari în toată lumea.

La finall liceului aveam, din câte îmi aduc aminte, peste 50 de participări la expoziții din țară și străinătate, premii și diplome în țară și străinătate.

Chiar în acel moment, când țineam o evidență a numărului de expoziții, m-am dus la tata și i-am spus: „Te-am luat, am mai multe expoziții ca ține!”, tata fiind pentru mine un adevărat etalon!

Pe tata l-a pufnit râsul și mi-a răspuns:

„O să vină o vreme când o să-ți dai seama că nu contează câte expoziții, premii sau interviuri dai! Important este să știi meserie și să fi la atelierul tău”.

Pe moment am fost mirat și dezamăgit. dar mult mai târziu l-am înțeles! 

Textul Simonei Vărzaru despre Costinești – 1986

„Oamenilor le place să rîdă şi sperăm că unul dintre motivele unui rîs sănătos, tonic, optimist ce va străbate-n lung şi-n lat Costineştiul, şi nu numai, în această vară, îl va constitui umorul Salonului republican de grafică satirică pentru tineret, organizat, acum, pentru a şasea oară.

Pentru asta s-a făcut aproape totul: tineri de la 16 la 35 de ani au trimis lucrări ; un juriu răbdător, dar drept, le-a cercetat cu atenţie, şi fără nici un surîs condescendent a pus de-o parte pe cele care au avut darul (harul ?) de a-i face să rîdă (sincer) şi pe ei.

Mai ales pe ei! (Un juriu cu umor!).

Organizatorii (din umbră) fac tot ce trebuie pentru ca cei 30 de „fericiţi”, primiţi ca exponenţi ai satirei desenate să fie cît mai bine „văzuţi” de publicul, atît de exigent, oaspete al staţiunii tineretului Costineşti.

S-a făcut aproape totul, spuneam, mai rămîne verificarea întîlnirii cu publicul. Pînă atunci să anticipăm cîte ceva : elevi, studenţi, tineri absolvenţi, profesionişti sau amatori, autorii de grafică satirică selecţionaţi în acest an la Salonul republican sînt talentaţi au adică „mînă bună” de desenatori, au „ochi” critic, ştiu să imagineze situaţii, să le rezolve plastic, să slujească ideea prin imaginea grafică, să ilustreze un gînd, un text, o vorbă de duh, au — mulţi dintre ei — gust, fantezie, abilitate.

Alţii au chiar şi originalitate.

Şi mai sînt cîţiva, cei „remarcabili”, remarcaţi deci şi de juriu şi lăudaţi ca atare.

Laureaţii acestei ediţii sînt artişti în toată puterea cuvîntului care cunosc tehnica de declanşare a rîsului pe toate clapele unei claviaturi bogate — surîs, rîs, hohot, rîs ironic, rîs indul-gent, umor tăios, incisiv, neiertător, iertător, mai naiv, mai plin de candoare, mai sec, mai subtil, mai sofisticat, mai direct, ehe ! RÎS.

Ei mai ştiu, de exemplu, de ce se poate rîde, pînă unde se poate rîde, cît se poate rîde, au, adică, spirit de selecţie a motivelor oferite de realitate, măsură, şi spirit autocritic.

Rîsul gratuit, forţat, moralizarea cu orice preţ fără haz şi evident fără vreun efect pedagogic, umorul negru, grotescul, vulgarităţile nu se vor vedea, aici.

Poate că o mai categorică implicare, o renunţare la prudenţa bătrînească, în contradicţie cu tinereţea lor spirituală, sau croirea unor idei bune dintr-un umor care „a intrat la apă” se mai văd ici-colo.

Pe simeze, lucrările vor demonstra însă ce înseamnă simpla glumă desenată şi ce înseamnă umorul care vizează aspecte ce ţin de ordinul nuanţelor : rutina, oboseala, amorţeala intelectuală, îmbătrînirea spirituală precoce, stereotipia gesturilor, snobismul, poltronismul, frica, laşitatea, duplicitatea, convenționalismul, falsitatea, servilismul, superficialitatea.

Oglindă critică a moravurilor, grafica satirică a tinerilor se impune autoritar alături de cea a eşalonului artiştilor de mult consacraţi.

Semnalăm un „mare premiu” de zile… mari:

Dan Silviu Turculeţ ; un desenator ce introduce o notă aparte, inedită : atmosfera de o mare frumuseţe — Dan Perjovschi ; un debut de excepţie : tînărul de 16 ani Nicolae N. Moldoveanu ce s-a instalat dintr-o dată, fără trac, în rîndul autorilor de grafică satirică subtilă, rafinată dovedind o surprinzătoare maturitate.

Buni sînt, şi în acest an, Marcu Cristian, Tenie Răzvan, Pavel Constantin, autori de şarje, de replici tăioase, de efecte sigure.

Lor, şi celorlalţi participanţi, le dorim în primul rînd să nu li se tocească vîrful ascuţit al creionului cu care desenînd, înţeapă ; să nu li se epuizeze rezervoarele de haz (propriu) şi generatoarele de rîs să funcţioneze continuu, luminîndu-ne ceasurile de relaxare cu un umor de calitate, să rămînă mereu tineri, sensibili, proaspeţi, actuali, neiertători, lucizi.

Sperăm, deci să se rîdă în vara-aceasta la Costineşti şi în celelalte baze de odihnă ale tineretului, sufletul mai bine zis să surîdă, decît gura să rîdă, cum ne-nvăţa Voltaire.”