Un comentariu al specialistului în filosofie politică Jean-Loup Bonnamy pentru Le Figaro.
1995. Războiul civil din Iugoslavia, cu cortegiul său de atrocități și de purificări etnice. În Srebrenica, milițienii execută 8.000 de civili bosniaci. Totuși, orașul fusese clasificat de către ONU ca „zonă de securitate” și masacrul s-a desfășurat sub privirea a 400 de Căști Albastre olandeze, aflate în misiune ONU, dar rămase perfect impasibile.
Nimic nou sub soare: în 1960, în legătură cu criza din Congo-Kinshasa, generalul De Gaulle zeflemisea de impotența „drăcoveniei numite ONU”.
Iar în Belle du seigneur, romancierul Albert Cohen, fost diplomat, ironiza Societatea Națiunilor (strămoașa ONU) din anii 1930, neputinicioasă în fața agresiunii lui Hitler.
În mod legitim am fi putut crede că eșecul răsunător de la Srebrenica va determina în fine organizațiile internaționale să își pună întrebări în legătură cu limitele lor și să se reformeze pentru a dobândi mai multă eficiență.
Or, imobilismul acestor organizații în fața pandemiei de COVID-19 arată că, vai, nu au progresat nici cu o iotă.
Pentru secretarul general al ONU, Antonio Guterres, epidemia prin care trecem este „cea mai mare provocare” pe care Organizația a avut-o de înfruntat de la înființarea sa. Ca de obicei, am fi tentați să zicem.
Într-adevăr, ONU cade din nou în contradicția sa originară. Ea trebuie să fie o organizație imparțială, neutră și obiectivă, care să acționeze în vederea interesului general al umanității. Dar, în același timp, ea reunește state care au propriile lor interese specifice.
Astfel, Consiliul de Securitate este compus din cinci state membre permanente, fiecare dispunând de mijloace pentru a bloca orice inițiativă care nu îi convine.
Într-un context de nou Război Rece, între Statele Unite și China, ONU este paralizată. China blochează inițiativele americane, Statele Unite blochează inițiativele chineze.
De altfel, ce credibilitate să acorzi ONU, când se știe epidemia de holeră care a făcut ravagii în Haiti, din 2010 în 2018? Această epidemie a fost importată de Căștile Albastre, ceea ce fostul secretar general, Ban-Ki-Moon, a recunoscut abia într-un târziu. Însă, timp de mai mulți ani, ONU a negat orice implicare și a plătit experți pentru a redacta rapoarte false, arătând că era vorba de o maladie endogenă, fapt care a încurcat considerabil buna evaluare a situației și lupta împotriva epidemiei.
Nici Organizația Mondială a Sănătății (OMS) nu se simte mai bine și este înglodată în scandaluri: reacția mult prea întârziată în fața Ebola (2014-2015), influența lobby-ului Big Pharma, foarte proasta gestionare a Gripei H1N1 (2019).
Despre acest subiect, un raport acuza „gravele lacune ale OMS în privința transparenței proceselor de decizie, ceea ce naște îngrijorări despre eventuala influență a industriei farmaceutice”.
În fața Covid-19, OMS a fost în mod speciat jalnică, sfârșind prin a-și ruina credibilitatea, inclusiv în Occident. La sfârșitul lui ianuarie, exact în momentul în care autoritățile chineze ascundeau un număr de informații cruciale, exercitând presiuni pentru a nu fi declarată urgența internațională, îi aruncau în temnițe pe cetățenii chinezi care trăgeau semnale de alarmă și închideau laboratorul Universității Fudan (Shanghai), primul care făcuse public genomul virusului, directorul OMS, Tedros Adhanom Ghebreyesus, ales în această funcție grație ajutorului Chinei, felicita Beijingul pentru transparență.
