De asemenea, OMS a promovat pe plan internațional practica izolării (adică modelul ales de China, o țară totalitară, pentru a lupta împotriva pandemiei) și a dat curs solicitărilor chineze, refuzând să reacorde un loc de observator Taiwanului.
Aceasta, în condițiile în care Taiwanul ar fi adus o expertiză foarte utilă, bazată pe bilanțul său spectaculos în lupta împotriva epidemiei: închiderea frontierelor, testarea masivă, izolarea bolnavilor, portul măștii, nici o izolare și numai șase morți.
Birocrații de la OMS nu preconizează purtarea măștii, explicând, împotriva oricărei evidențe, că masca ar putea crea un „fals sentiment de securitate care ar duce la renunțarea utilizării gesturilor barieră”.
Este greu să-ți imaginezi poliția rutieră că nu sfătuiește să fie utilizată centura de siguranță deoarece aceasta ar încuraja excesele de viteză.
Să nu credem că cooperarea internațională se poate realiza doar prin organizațiile internaționale, și că fără ele am ajunge la război și la o autarhie demnă de Germania hitleristă sau de Coreea de Nord.
Lumea nu a avut nevoie de ONU pentru a încheia Tratatul din Westfalia (1648), care a pus capăt Războiului de Treizeci de Ani, care devasta Europa, nici pentru a pecetlui Tratatul de la Viena (1814), nici pentru a împiedica criza rachetelor cubaneze să degenereze într-un război nuclear (1962), nici pentru a asigura retragerea din Vietnam (1973).
Când statele vor să facă pace, se așază singure la masă, fără să se mai încurce cu ONU.
La fel, am crezut că Uniunea Europeană va facilita construirea de giganți industriali. Este luat adesea exemplul Airbus, pentru a ilustra această idee. Or, dimpotrivă, constituirea Airbus nu a fost câtuși de puțin rezultatul mobilizării eșalonului european. A fost vorba de o cooperare directă, bilaterală, de la stat la stat, între Franța și Germania.
Dacă ar fi trebuit să treacă prin UE, cu ideologia sa, cu lentoarea sa și cu normele sale maniacale, Airbus nu ar fi văzut probabil niciodată lumina zilei.
Scurt-circuitarea organizațiilor internaționale nu înseamnă renunțarea la cooperarea internațională, interstatală, cu alte țări.
În fața naufragiului instituțiilor internaționale, bătrâna geopolitică a puterii se întoarce. Astfel, inițiativele „solidare” lansate de China în Africa, sau de Rusia în unele țări europene (în special Italia) sunt tot atâtea ocazii pentru aceste puteri de a-și dezvolta influența și de a-și forma clientele.
Pentru Rusia, este vorba pur și simplu de a suscita simpatii occidentale pentru a obține o ridicare a sancțiunilor europene care o apasă, ceea ce nu reprezintă nimic înfricoșător.
Dimpotrivă, obiectivul chinez este mai îngrijorător. Putem vedea nu numai o operațiune de PR menită să facă uitată dezastruoasa gestionare a crizei de către Partidul Comunist Chinez, dar și o tentativă de a supune o parte a planetei.
În fața acestei ofensive chineze, trebuie să reacționăm. Desigur, fără agresivitate, nici provocare, dar cu fermitate. Este nevoie de dezvoltarea unor parteneriate sanitare cu Africa, pentru a scurt-circuita influența chineză, de a ne relocaliza producția și de a ne proteja companiile și patrimoniul tehnologic de atacurile chineze.
Iar pentru asta nu avem nevoie nici de ONU, nici de OMS.