„Jos Ceauşescu” a fost unul dintre sloganurile scandate masiv în Decembrie 1989, dar până atunci el fusese lansat în premieră la Braşov, cu ocazia grevei muncitorilor din 15 noiembrie 1987.
Modul în care decurgea construcţia socialismului începuse să-i ardă la stomac pe români. Pe fondul crizei economice care supusese populaţia unor lipsuri din ce în ce greu de suportat, au apărut conflicte de muncă spontane.
Deşi limitate ca intensitate, ele au avut raportate în centre industriale majore precum Cluj-Napoca (noiembrie 1986) şi platforma Nicolina din Iaşi (februarie 1987).
Grevă masivă de la Braşov era cireaşa de pe tort, aşadar. Măsurile draconice luate de Nicolae Ceauşescu aveau o limită pentru clasa muncitoare, piesă de rezistenţă în ideologia comunistă.
Reducerea consumului energetic şi alimentar, precum şi scăderea veniturilor lucrătorilor atârnau din ce în ce mai greu în rândul românilor. În acest context apărea greva de la Braşov, adică una dintre primele revolte pe scară largă împotriva regimului ceauşist. Mai trebuie subliniat un aspect.
Muncitorii din uzine Braşovului au fost relativ privilegiaţi în perioada industrializării forţate gândite de regimul Ceauşescu. La Braşov, locurile de muncă erau sigure, locuinţele erau asigurate de întreprinderile la care lucrau, iar încadrarea în muncă a soţiilor muncitorilor se făcea uşor. În plus, şi salariile acestora erau mai mari decât în alte părţi din ţară. Nu cu mult, dar se ştia că muncitorii câştigă mai bine la Braşov. Aşa era în vremurile bune, dar la 15 noiembrie 1987, situaţia se schimbase radical la Braşov.
Primele proteste au început la 14 noiembrie 1987, la Secţia 440 Matriţe a întreprinderii de Autocamioane Steagul Roşu. În ziua de salariu muncitorii au primit doar jumătate din bani. Pe fluturaşii de salariu, în dreptul rubricii Reţineri era scris cuvântul social. Era picătura care umpluse paharul. Muncitorii au decis să nu mai lucreze, iar schimbul de noapte nici nu a pornit utilajele. Unsprezece dintre muncitorii care au participat la acea grevă masivă au povestit filmul acelor evenimente. În mărturiile răzvrătiţilor vom regăsi mândria, amărăciunea, tragismul, umorul și dezamăgire. Toate adunate într-o zi de toamnă, într-o țară în care se spusese până atunci că „mămăliga nu explodează”.
„Dănuț Iacob: În seara de 14 noiembrie, la schimbul III li s-a comunicat colegilor mei că salariul a fost diminuat cu 30% pentru niște cauze care nu depindeau de noi, ci de întreprindere. Ni s-a spus că am depășit planul la cheltuieli, la energie electrică, deși cu o săptămână în urmă ni se anunțase că am depășit planul la producție cu 20%. Atunci, oamenii au fost nemulțumiți și s-au oprit strungurile, frezele pe care lucrau colegii noștri. Au cerut să vină șeful de secție să dea lămuriri, șeful de secție fiind și ofițer de serviciu pe întreaga întreprindere.
A venit, a trecut direct la amenințări: «Dacă nu vă convine ceea ce ați primit, vă voi trimite în Valea Jiului, pentru că acolo sunt locuri de muncă.» Nemulțumiți de aceste răspunsuri, oamenii nu au început lucrul; au continuat să ceară lămuriri. Asta a durat ceva. De la o oră la alta, el tot venea și spunea: «Apucați-vă de lucru, o să găsim soluții, o să vă lămurim că noi avem dreptate, și nu dvs.»
Asta a durat până dimineața, în jurul orei 7, când noi veneam la muncă în schimbul unu. (…) Când am ajuns în secție, colegii mei ne-au informat: «Noi nu mai vrem să muncim până nu ni se dau banii, până nu ni se creează condiții.» Era frig, era lună de iarnă, au zis: «.Așa nu se mai poate.» A venit conducerea de partid, ne-a amenințat în continuare cu Valea Jiului: «» «Dacă nu vă convine vă trimitem în Valea Jiului. O să vedeți cum se lucrează acolo la o sută de metri sub pământ.» Bineînțeles, oamenii au răspuns: «așa ceva nu se mai poate, ne amenințați că ne trimiteți în Valea Jiului! Noi avem copii, avem familii. Ne-ați anunțat că am depășit planul.» După care – știți că erau foarte ironici – ne-au întors spatele și au plecat.
Eram deja cam două-trei sute de persoane, toți nemulțumiți. Am hotărât să mergem la director, am zis că șeful de secție și de partid nu sunt suficienți. Toată coloana am hotărât atunci să mergem din secție în secție, să adunăm mai mulți colegi. Au venit lângă noi colegii de la Sculărie, o secție nouă, și cei din Secția 520, care lucrau pentru export.
… Am plecat pe strada Florilor, pe unde se făcea accesul la întreprindere.
Am mers pe acea stradă, strigând încontinuu: «Haideți cu noi!» Apoi au început primele scandări cu scop social: «Vrem căldură, apă caldă, vrem mâncare la copii, Vrem banii înapoi, Nu ne mai furați.» Am ajuns pe Calea Bucureștilor, strada care duce aproape până la sediul Consiliului Județean; acolo veneau oameni din spate.
Erau cei care se duseseră să se schimbe în hainele lor civile, fiindcă le era frică să vină în salopete. Am reluat marșul. N-o să uit toată viața mea ceea ce am simțit atunci când am ieșit pe stradă. Deși era noiembrie, frig, lumea era cu flori la balcoane, striga, ne aplauda și ni se alătura. Pe toată strada, cât este de mare, și pe stânga și pe dreapta, lumea ne aplauda. Noi, în teribilismul nostru de copii (aveam 19 ani atunci), ne vedeam ca în filme: acum mergem și dăm jos comunismul. Deși nu s-a întâmplat deloc așa.
Ajungând în fața Spitalului Județean, unde am ridicat acum o troiță, am trecut pentru prima dată de la cererile noastre (Vrem căldură, apă caldă, mâncare) la «Deșteaptă-te, române». Un coleg al nostru, prezent aici, a dat tonul la Deșteaptă-te române – l-am intonat cu toții, doar prima strofă, ce știam noi, după care un glas puternic, n-aș putea să menționez cine, a strigat: «Jos Ceaușescu, jos comunismul!» De atunci, pe distanța de doi kilometri, până la Consiliul Județean, s-a scandat continuu «Jos comunismul, Jos Ceaușescu! Jos dictatura!» La un moment dat am văzut niște milițieni care se plimbau acolo, pentru că treceam pe lângă licee, erau secții de votare, și ne-au zis: «Domne, aveți grijă că la Hidromecanica, într-o intersecție mare unde erau șantiere în lucru, s-au pus mitraliere, o să tragă în voi.»
Am luat atunci hotărârea să punem copiii în față; erau foarte, foarte mulți copii printre noi, cum sunt ei curioși. Ne-am spus că așa n-au cum să tragă; am pus copiii și femeile în față, noi în eșalonul doi, și am mers în continuare scandând «Jos Ceaușescu, jos dictatura, jos comunismul» Am ajuns la sediul de partid și am cerut să discutăm cu cei din conducere. N-a venit nimeni, doar un primar, dl. Calancea, care a zis: «Domn’e, stați așa un pic, că acum am dat telefon la București, s-ar putea să se rezolve problemele dvs.» Mulțimea, în special femeile, că ele duc greul, era atât de furioasă, încât l-a smuls pe acel primar din mijlocul nostru și l-a bătut, după care tot femeile l-au îngrijit. S-au îngrijit de el undeva într-o zonă neutră.
Marius Boeriu: Am participat alături de colegii mei, pe drum, cu Dănuț Iacob și Cornel Vulpe, care a murit în timpul deportării, am luat steagurile, am îndemnat lumea să ni se alăture. Câtă maculatură comunistă s-a ars în fața Consiliului Județean din Brașov, cred că ajungea să-și facă elevii trei ani de zile caiete. Cred că au fost câteva mii de kg de propagandă comunistă arse acolo în fața Consiliului Județean din Brașov. La un moment dat am văzut, prima oară în România, trupele de USLA, scutierii cu căști. Din acel moment au început primele arestări. Au reușit să împrăștie lumea, s-a dat cu gaze lacrimogene, s-a intervenit cu furtunele cu apă, lumea a fost împrăștiată după circa 4 ore.
Marius Niculăescu: Noi am încercat să traducem plastic îndemnul celor de jos, să cadă Ceaușescu. Pe frontonul clădirii era un mare portret făcut, un Ceaușescu buclat, imposibil să nu ni-l aducem aminte, un panou de 3-4 metri înălțime, legat în stilul cel mai comunist posibil, cu fier beton. M-am urcat acolo, am început să desfac fierul acela, în ideea de a-l da jos pe Ceaușescu, măcar cel pe care îl aveam în mână, acolo. A durat ceva, vă dați seama că era greu pentru un om să răsucească fierul acela. Mă gândeam că toată lumea vede că ăsta se mișcă. Băteam și cu picioarele, cu mâinile. Ceva în subconștient mă avertiza de faptul că mă expun, pentru că toată lumea așteaptă să vadă cine e cel care aruncă tabloul ăla de acolo. Dar n-a mai contat, și i-am dat drumul, tabloul a căzut, s-au auzit urale. Mai târziu am văzut pozele mele apărând în spatele tabloului, prezentate de securiștii care mă anchetau. Dar a fost prima oară când am văzut un val de oameni repezindu-se spre același punct, cu aceeași dorință de a distruge. Zecile, miile de oameni de acolo voiau toți să ajungă pe cei 4 metri pătrați pe care căzuse tabloul, să-l calce în picioare. Asta a fost părerea brașovenilor despre comunism, despre Ceaușescu, despre câtă apă, căldură, lumină și ce viață frumoasă ne poate el da nouă.
Nicuță Paraschiv: Nu pot să uit niciodată și nu cred că o să uit vreodată momentul când am ajuns la Județeană, atunci când s-a strigat prima dată «Jos Ceaușescu, jos dictatura» și când s-a cântat Deșteaptă-te, române. A mai fost o clipă pe care n-o s-o uit, chiar când ne-au adus la București, în curtea Miliției. Ne-au urcat în duba aia și cineva civil i-a întrebat pe cei doi subofițeri care erau cu armele la capătul mașinii: «Știți să trageți cu pistolul?» Atunci mi-am zis că ăștia ne împușcă.
Werner Sommerauer: Eram acasă când au ieșit muncitorii din uzină. Fiica mea, care avea aproape 14 ani, se juca afară. Auzeam strigăte. Și vine ea în casă: «Tati, tati, ia auzi că muncitorii vin și strigă.» «Or fi strigând» – în fața noastră era un stadion și mereu se striga, credeam că a fost vreun meci. «Nu! Strigă jos comuniștii». Eu așteptam acest lucru, eram pregătit pentru el încă din ’79, dar este o poveste ceva mai lungă.
Eu am strâns multe dovezi încă de la greva minerilor, dar eram conștient că s-a întâmplat totuși ceva. Așteptam să iasă de undeva, fiindcă eram conștient că n-or să fie alegeri. Când am auzit ce spune ea, m-am dus, dar deja coloana trecuse. M-am îmbrăcat repede și i-am spus fiică-mii: «Tu stai cuminte acasă, că eu știu ce este.» Am ajuns din urmă coloana, chiar când începea să cânte Deșteaptă-te, române, între primele rânduri.
Dan Anghel: În jurul orei 13.15-13.20 am ajuns din nou la locul de muncă. Majoritatea colegilor participaseră, în interiorul întreprinderii, alături de noi, și acum erau curioși să afle ce se întâmplase dincolo de poartă, marșul și finalul. Vă dați seama că a durat cred că cel puțin o oră până le-am expus tot filmul acțiunii noastre, până la final. În tot acest timp, maiștrii, conducerea de partid și de UTC – de fapt de UTC, că era mai aproape de noi – veneau să mă convingă «să-mi reiau activitatea, să nu mai spun la nimeni nimic, să-mi țin gura dacă vreau să scap, să nu afle nimeni că am participat și eu». Nu puteam… eram ca frații, eram colegi, ne cunoșteam de mai mult timp și mă rugaseră să le răspund la întrebări. În scurt timp a aflat fiecare filmul evenimentelor de dincolo de poartă. În orice caz, unul din conducere – era și secretar de partid – mi-a spus: «Mă, îmi pare rău de tine, că ești băiat tânăr, meseriaș bun, dar ai făcut de râs colectivul din care faci parte.»
Florin Postolachi: În momentul când ne-am întors la uzină, deja se știa că suntem în vizorul Securității; repercusiunile au urmat imediat.
Un alt moment frumos de care îmi aduc aminte: au încercat să ne excludă din UTC prin votul colegilor noștri. Și în acele momente s-a văzut acea solidaritate de care povestea colegul meu. Toți cei implicați – cei de la conducerea UTC pe țară și șefii partidului pe Brașov – erau adunați în acea sală. Au cerut condamnarea noastră la pedeapsă maximă și excluderea din UTC. Nici unul dintre colegii noștri care erau în sală n-a ridicat mâna. Cu toate că se citea pe fața lor frica și toate celelalte sentimente normale în acele clipe, nici unul n-a vrut să ridice mâna să ne excludă.
Văzând că nu ne pot exclude în acest fel, indivizii mi-au cerut mie și domnului Tudose să ieșim din sală, gândindu-se probabil că acei colegi se tem de noi sau le este rușine să ne excludă. Nici în acel moment, după ce ieșisem din sală, colegii noștri n-au votat excluderea noastră din UTC. Erau părtași, prin gestul lor, la ceea ce făcusem noi. Erau mândri că suntem colegii lor și ne aprobau acțiunea pe care o făcusem.
Am fost arestați seara. Bine, pe cei pe care i-au prins i-au arestat chiar în 15, la locul faptei. O parte dintre noi au fost arestați de acasă. Au venit echipe de 4-5 milițieni, care ne-au arestat din mijlocul familiei. Au pretextat că ni se ia doar un interogatoriu și că urmează să ne întoarcem la casele noastre. Prima seară la Miliția Brașov a fost cea mai dură. Am fost bătuți de indivizi care se află și acum în Poliția Brașov.
Eugen Tudose: Am fost arestat a doua zi, în 16 noiembrie, seara, la ora 16:00. Un echipaj al Miliției cu o Dacia m-a ridicat de acasă, de la socri; eu nu aveam casa mea. Am fost dus la Miliția Brașov. Pe treptele de la intrarea în Miliție mi s-au pus cătușele. Am fost anchetat… De fapt, aș putea spune că n-am fost anchetat în toată noaptea aia, pentru că pur și simplu m-au uitat într-un birou pe-acolo, prin Miliție.
Mihai Macovei: După o noapte întreagă de bătaie și de stres, am spus: «Da, domn’e, am spart și eu un geam. Ce poate să se întâmple? Dacă tot am intrat, un păcat în plus, nu…» După aceea m-au dus într-o celulă în arestul Miliției. De aceea am spus că era patru și ceva, pentru că de-abia m-am așezat într-un pat și s-a dat deșteptarea. La 5 se dă deșteptarea.
A doua zi am fost amprentat, fotografiat, urcat cu mai mulți colegi, cred că am fost 8, într-o dubă, și aduși aici, la București. Am ajuns seara, pe-nserat, era chiar seară bine. Când am coborât din mașină era o curte înconjurată cu garduri înalte și am fost preluat de niște subofițeri de Miliție. Pe drum am înțeles că toți pățiseră același lucru, a fost același scenariu.
Nu știam pe unde mergem, geamurile erau vopsite, nu știam unde ne duc. Şi pe drum s-a oprit mașina vreo 10 minute și credeam că ne împușcă. Toți ziceam așa. S-au oprit și așteptam. Nu făceau nimic, nici la motor, să zici că s-a stricat. Era o pădure care se vedea prin luminatorul de deasupra, în mijlocul unei păduri, probabil la Predeal sau în zona aceea, se vedeau doar copaci. Ne-am zis: «Până aici ne-a fost. Ne împușcă…» După aceea a pornit mașina și am venit la București. Aici iarăși ne-au amprentat, ne-au dat un număr de ordine: «Tu, de-acum înainte, ești numărul cutare, 425 parcă aveam eu numărul, deci nu mai ești Macovei Mihai, tu ești nr. 425. Când vei fi strigat, te ridici în picioare și atunci îți spunem noi ce trebuie să faci». Cu o zi înainte ne-au luat șireturile și cureaua de la pantaloni.
Majoritatea anchetelor de la București se desfășurau noaptea, începeau după ce se dădea stingerea. Stingerea se dădea pe la 9 sau 10 seara. Stăteam cam jumătate de oră, abia dacă apucam să adormim și veneau la vizetă acolo și spuneau «Numărul 425!». Trebuia să sari în picioare și să te duci cu fața la perete; atunci ne lua în anchetă.
Gh. Zaharia: Da, scrisă, bineînțeles. La București, tot așa, ne-au luat cătușele, ne-au dezbrăcat, ne-au controlat, amprente, fotografii, ne-au băgat în celulă. Am avut numărul 390 și numai noaptea ne anchetau; la ora 10 dădeau stingerea, nu stăteam 10 minute, ne scoteau, și până dimineața ne anchetau. Și am trecut prin multe metode acolo, am fost și în camera frigider. Stăteam eu cu anchetatorul acolo și mă întreba cum se comportă conducerea uzinei și spuneam acolo că ne muncește, dar bani nu ne dă cum trebuie. Eu dârdâiam de frig bine, el era îmbrăcat bine, cu căciulă rusească, cu fular, cu palton, cu bocanci buni, mânca ciocolată chinezească.
Iosif Farcaș: Ancheta a durat două săptămâni la București. Securitatea știa foarte bine cum să-și pună în aplicare planurile. Și prin bătăi, dar și prin promisiuni, ne-au convins să scriem ce voiau ei. La început, pe mine m-au lăsat să scriu că un grup de muncitori s-a adunat în fața întreprinderii, după câteva zile m-au obligat să scriu că un grup de elemente turbulente, iar după alte zile m-au obligat să scriu că un grup de elemente huliganice au făcut nu știu ce. Ei, treptat, ne-au adus până în situația în care să scriem, cu propria mână, că suntem huligani. Asta s-a vrut. Ce a urmat se știe: procesul de la Brașov.
Ar mai fi de spus, anticipând puțin lucrurile, ce am pățit după ce am fost deportat la Filiași. În 1989, în 16-17 decembrie, am înțeles că s-au trimis forțe de represiune la Timișoara și din județele Gorj, Dolj și Vâlcea. Gărzile patriotice, cum le spuneau ei, îmbrăcați în ținută de gărzi, cu bastoane, cu cozi de mătură, cu cozi de lopeți, astea erau armele pentru gărzile patriotice. Pe colegii mei de la Filiași, unde am fost eu deportat, i-a adunat la schimbul III într-o seară și le-a spus: «ştiți ce s-a întâmplat la Timișoara? Trebuie să trimitem acolo forțe de ordine, gărzile patriotice, că un grup de huligani la Timișoara nu știu ce au făcut.». Şi pe bărbați i-a încărcat în trenuri în acea noapte și i-a trimis. Mie mi-a spus: «Tu, Iosife, nu mergi.» eu nu aveam voie să merg pentru că, vorba aceea, eram mutat acolo. Mi s-a recomandat să nu spun la nimeni că sunt din Brașov și, pe cât posibil, să nu vorbesc ardelenește, să vorbesc oltenește. Chiar am întrebat: «Nu trebuie cumva să mă îmbrac în haine femeiești?» și au zis: «Nu chiar așa.» Mi s-a interzis să intru în localuri și să stau de vorbă cu oamenii. Asta a fost recomandarea lor, că, dacă nu-mi văd de treabă, vor veni de la București și o să-mi fac pedeapsa în celulă.
Fragmente din masa rotundă organizată de Memorialul Sighet în noiembrie 2003 și publicată în volumul O zi de toamnă, cândva… (15 noiembrie 1987), editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2004”, se arată pe memorialsighet.ro.
explicaţie foto: muncitorii din Braşov, în timpul marşului din 15 noiembrie 1987
sursa foto: rador.ro
