Duminica Ortodoxiei: „Nu i se cade împăratului să-și facă de cap în Biserică!”

 

Prima duminică din Postul Mare se numește Duminica Ortodoxiei, în amintirea unuia dintre cele mai importante momente din istoria Bisericii: victoria asupra iconoclasmului.

Iată semnificația acestei mari sărbători și rădăcinile sale istorice explicate de vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania:

„Potrivit Sfintei Tradiții, icoanele fac parte din învățătura și practica Bisericii Creștine, iar potrivit documentelor ele se aflau pe pereții catacombelor când creștinii, persecutați de stăpânirea lumească păgână și neputând să se roage la lumina zilei, o făceau în adăposturi subterane.

O dată cu edictul din anul 313, când împăratul Constantin cel Mare – devenit apoi sfânt împreună cu maica să, Elena – le-a dat creștinilor libertatea de a-și manifesta credința și cultul, aceștia au ridicat sute și mii de biserici, pe care le-au împodobit cu picturi murale, dintre care unele se păstrează până astăzi.

Așa s-a dezvoltat arta iconografică bizantină, a Bisericii Răsăritului, care a cunoscut un nou avânt în secolul VI, sub împăratul Justinian, și a continuat să înflorească încă 200 de ani, dăruindu-le închinătorilor adevărate monumente de frumusețe sacră.

Totul a mers bine până pe la începutul secolului VIII, când tronul imperiului a căzut pe mâna dinastiei isaurienilor, care nu aveau nimic în comun cu civilizația și rafinamentele Bizanțului.

Primul dintre ei, Leon al III-lea Isaurul, a pornit o teribilă campanie împotriva icoanelor, rămasă în istorie sub numele de iconoclasm (adică «distrugerea icoanelor») sau iconomahie (adică «lupta contra icoanelor»), o urgie care avea să dureze peste 70 de ani, cu nenumărate victime omenești și imense pierderi patrimoniale.

Principala cauza care i-a determinat pe aceștia să ducă o luptă atât de crâncenă împotriva icoanelor a fost, pe de o parte, puternica influență a monofizismului, erezie care nega dubla natură a Mântuitorului Hristos, dumnezeiască și omenească, afirmând că firea omenească a fost absorbită de cea dumnezeiască și că, prin urmare, nefiind și om, Iisus nu putea fi reprezentat în icoană.

Pe de altă parte, împărații isaurieni erau interesați să nu-și deterioreze relațiile politice cu califii musulmani din vecinătatea imperiului, care denunțau artă iconografică drept o abatere de la a două porunca a Decalogului, puternic inserată în Coran.

Șapte decenii de teroare

Pe durata celor șapte decenii s-au născocit cele mai crunte forme ale prigoanei. Toate bisericile au fost golite de icoane, care erau distruse. Toți cetățenii din Constantinopol și Asia Mică au fost obligați să-și aducă icoanele în piețele publice, unde erau arse.

Cei care se împotriveau erau arestați, exilați sau omorâți. Cei care încercau să-și salveze icoanele în ascunzători sau îngropându-le în pământ erau spionați, descoperiți și aruncați în temnițe.

În biserici, frescele și mozaicurile iconografice au fost arse și acoperite cu straturi groase de tencuială și var.

S-a recurs și la metoda perfidă a discuțiilor publice între adversarii și adepții icoanelor, pentru ca aceștia din urmă să fie identificați, arestați și supuși torturilor. De asemenea, moaștele sfinților au fost batjocorite și arse.

Deoarece împotrivirea poporului lua amploare, împăratul Constantin al V-lea a convocat un sinod care să consfințească iconoclasmul din chiar interiorul Bisericii. Au participat 338 de episcopi, dar au absentat Patriarhii Ierusalimului, Alexandriei și Antiohiei, precum și Episcopul Romei.

Sub amenințări, participanții au cedat, așa că marea rezistență a rămas pe seama călugărilor, care, neavând nimic de pierdut, în afară de mântuirea sufletului, erau gata să-și dea viață întru apărarea sfintelor icoane.

Dintre aceștia, Sf. Ioan Damaschin a scris un tratat împotriva iconoclasmului, cu o amplă pledoarie pentru cinstirea icoanelor. Mai mult, el l-a înfruntat direct pe Leon al III-lea pentru abuz de putere, amintindu-i că «nu i se cade împăratului să-și facă de cap în Biserică».

Nu mai puțin important a fost rolul Sf. Teodor Studitul, ca și acela al Sf. Nichifor Mărturisitorul. Nu-l putem trece cu vederea nici pe Sf. Grigorie Decapolitul, ale cărui moaște se află pe pământ românesc, în Mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea.

Prigoana a încetat odată cu venirea pe tron a înțeleptei împărătese Irina, împreună cu fiul ei în vîrstă de numai 10 ani. Din porunca acestei femei înțelepte și doritoare de pace, s-a ținut în anul 787, la Niceea, cel de al VII-lea Sinod Ecumenic, la care au participat aproximativ 350 de episcopi, sub președinția Patriarhului Tarasie, și care a restabilit cultul icoanelor, cu precizarea că lor li se cuvine doar cinstire, iar nu venerare precum sfinților sau adorare precum lui Dumnezeu, că prin ele nu cinstim materia din care sunt făcute, ci persoanele pe care le reprezintă, că o dată cu ele cinstim sfînta cruce și sfintele moaște, dar în limitele permise, fără exagerări.

Tulburări din partea iconoclastilor au mai fost și după aceea, până când la cârma imperiului a venit o altă înțeleaptă femeie, împărăteasa Teodora. Sub oblăduirea ei, Patriarhul Metodie a convocat un sinod la care i-a invitat pe toți episcopii, egumenii și călugării care avuseseră de suferit în rezistență anti-iconoclastă.

Atunci, la 11 martie 842, s-a hotărât că prima Duminică din Postul Mare să se numească Duminica Ortodoxiei, adică a credinței dreptmăritoare, consacrându-se astfel, o dată pentru totdeauna, cinstirea icoanelor în cultul creștin al Răsăritului.”