Dramele bucovinenilor deportați de bolșevici: Cei care au scăpat de foame și de frig erau secerați de epidemie

 

Unul dintre cei 125 de evrei deportați din orașul Herța, Haia Vataru, născută în 1906, în scrisoarea adresată organelor puterii sovietice la 13 noiembrie 1963, menționa că în ziua de 13 iunie 1941, împreună cu doi copii, a fost deportată în regiunea Tiumen din Federația Rusă.

După doi ani de chinuri a murit fiul Marcel, născut la 1932. Pe parcursul celor două decenii, petrecute în taigaua siberiană, în împărăția înghețurilor veșnice, a trăit cu o mare și neîmpăcată durere în suflet.

Femeia a rămas cu neclintita convingere că în 1941 autoritățile comuniste au săvârșit acte de genocid împotriva oamenilor nevinovați din Regiunea Cernăuți.

Despre destinul deportaților în Siberia mărturisea, în 1996, Nicolae Avasiloaie, român, născut în 1926, în comuna Hreațca, localitate din ținutul Herța, ridicat împreună cu mama sa, Victoria, cu sora‑i Emilia și fratele Ilie în acea noapte de început de vară:

„În timp de cel mult douăzeci de minute am fost scoși din casă aproape goi și flămânzi și puși pe drumurile pribegiei…

Peste câteva ore eram la gara din Noua Suliță, zăvorâți în vagoane de vite. Astfel am stat acolo vreo două zile…

Peste vreo trei săptămâni de chinuri îndurate în vagoanele de vite puturoase, am ajuns la „destinație”, fiind repartizați într‑un sătuc cu numele

Tropinsk din raionul Elutorsk, regiunea Tiumen.

Vreo șapte sau opt sute de oameni au fost „adăpostiți” într‑un grajd de cai.

Și chiar deodată cei apți de muncă au fost puși la lucru: trimiși la doborât copaci în pădurile mlăștinoase și pline de țânțari.

Iernile sunt cumplite în acele locuri uitate de Dumnezeu și de oameni.

Gerurile ajung și chiar depășesc cincizeci de grade. Mai ales nopțile nesfârșit de lungi îi încremeneau pe oameni cu suflul lor de gheață…

Veni dezghețul și se stârni o epidemie groaznică…

Cei care au scăpat de foame și de frig, erau secerați de boli.

Nu știu din ce considerente, dar ne‑au scos din grajdul acela în primăvara lui 1942 și ne‑au dus, întâi pe apă, apoi cu trenul, până la Tiumen, iar de acolo mai departe până la capătul lumii…

Dar ieși la iveală că sunt și mai departe locuri tot mai sălbatice, mai groaznice. Am fost duși la Kondinsk și mai departe la Șain.

Ne‑au debarcat și ne‑au lăsat pe malul râului Konda, punându‑ne la cosit ierburi pentru fân.

Trăiam în niște colibe, care ne adăposteau câinește de țânțari, ploi și frig. Dar prin luna august colibele au ars și noi ne‑am pomenit sub cerul liber, iar înghețurile vin devreme pe acolo.

Am avut noroc că totuși și‑au făcut milă de noi și ne‑au primit în sătucul Șaim și ne‑au dat și niște saci ca să ne facem îmbrăcăminte, căci spuza de boarfe ce le mai aveam fusese mistuită de foc împreună cu colibele.

Astfel, în foame și goliciune, frig și înjosiri trecea zi de zi și an de an pentru cei care supraviețuiau…”.

Cele 458 de familii din Ținutul Herța, deportate în lunile mai–iunie 1941, au lăsat 1308 hectare de pământ arabil, 299 case de locuit, 157 de grajduri, 44 de cai, 254 de vite cornute mari, 93 de oi, 28 porcine, 34 de căruțe, numeros inventar agricol.

Averea evreilor din orașul Herța (o farmacie, două frizerii, o moară, 34 de prăvălii) a fost naționalizată de către puterea sovietică în anul 1940.

 

Sursa: Drama românilor din Regiunea Cernăuți, coordinator Alexandrina Cernov