Nicolae Gaisan a văzut lumina zilei într‑un sat îndepărtat de civilizație. Țăranii își asigurau toate cele necesare cu munca în câmp și pe lângă casă.
Trăind în deplină izolare, chiar despre începerea războiului au aflat cu vreo trei săptămâni mai târziu. În sat era o școală de patru ani și duduia o moară.
Când au năvălit sovieticii, cu legile lor, moara a amuțit, familia morarului fiind deportată în Siberia.
Casa gospodarului a fost transformată în club pentru „distracția” țăranilor.
Numai că sătenilor din Forosna nu le ardea de petreceri. În primii ani de după război, moartea umbla din casă în casă, secerând fără alegere bătrâni și tineri.
Iarna cumplită a anului 1946 i‑a hotărât copilului Nicolae Gaisan destinul, întărindu‑l în dorința de a deveni medic.
La vârsta fragedă de 12 ani s‑a trezit băiat mare, stăpân al gospodăriei.
Tata i‑a fost mânat la muncă silnică în Siberia, bunicii au fost răpuși de
tifos, iar mamă‑sa zăcea la pat, luptându‑se cu boala și cu foamea.
Nicolae făcea parte din așa‑numita echipă de gropari.
Împreună cu dascălul bisericii și cu încă doi băieți umblau pe la casele sătenilor cu o mică procesie, scoteau morții și‑i duceau la groapă.
Făceau sicrie din scânduri scoase din garduri.
Înspre primăvară, la Forosna, nu rămăsese nici un gard. Dacă nu se zăreau urme prin ogradă, Nicolae înțelegea că n‑a rămas nimeni viu în acea casă.
Nicolae îngrijea de mama sa și de alți bolnavi, înspăimântat mai mult de cuvintele unei învățătoare, decât de foamete și epidemia tifosului:
„Vedeți, copii, cum moare neamul nostru. Dacă n‑o să învățați, n‑o să vă faceți medici, o să ne pierdem cu toții. Nicolae își iubea mama, îl aștepta pe tata, îi era drag tot neamul și tare se temea să nu‑i moară toate ființele scumpe.
Nici nu îndrăznea să viseze la o altă profesie, decât cea de medic.
De foamete l‑a salvat norocul că locuia nu departe de primărie și mamă‑sa a aflat din timp că va fi luată pâinea de la țărani. Au ascuns grâul și porumbul într‑o groapă în grădină, punând deasupra niște strujeni.
Toată iarna și‑au amăgit burțile cu lapte de la văcuța lor, iar înspre primăvară au dezgropat „comoara” din grădină, împărțind‑o cu rudele. Prin 1948, hârca cea cu coasa în spate s‑a îndepărtat de sat și, tot atunci, la Forosna a început o altă nevoie – colectivizarea.
În acel an i s‑a întors și tatăl din lagărul muncii de la Omsk.
Toată vara a lucrat căruțaș în colhoz.
La sfârșitul anului a primit jumătate de litru de ulei drept premiu pentru munca exemplară.
„Aș fi rămas cu plăcere lângă tata, la coasă și la plug, dar trebuia să urmez porunca învățătoarei mele, să mă fac medic.
În primele săptămâni am umblat desculț la școala de opt ani din Cerlena, până a venit un unchi din Secureni și l‑a probozit pe tata că‑i mare rușine să umble un băiat de gospodar într‑un asemenea hal la școală”, își amintește doctorul Nicolae Gaisan.
După vizita unchiului, taică‑său i‑a cusut opincuțe, care parcă îi scurtau drumul de opt kilometri până la Cerlena…
Text preluat din „Drama românilor din Regiunea Cernăuți. Masacre, deportări, foamete în 1940–1941, 1944–1947”
Coordonator: Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române. Editura Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2019. Apare cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților
