Documente clasificate: Aroganța lui Carlos Șacalul era prea complicată pentru a fi manipulată
Doi bărbați și o femeie gravida stau într-o cameră de hotel din Praga. Bărbații se ceartă cu doi ofițeri de la agenția de securitate a statului ceh, trimiși să îi convingă să plece cu următorul zbor disponibil. Un avertisment că asasini din partea serviciilor secrete franceze sunt pe drum pentru a-i ucide pe cei trei pune capăt disputei. Unul dintre ei își ascunde un pistol în buzunarul jachetei, al doilea își pune alte două, iar femeia își fixează mai multe arme în jurul taliei. La sfârșitul după-amiezii, au plecat cu un zbor spre Moscova.
Era iunie 1986 și ultima vizită a lui Carlos Șacalul în Cehoslovacia. Nici faimosul terorist, nici complicele său, nici soția sa nu aveau să mai pună piciorul în statul condus de comuniști. Timp de aproape un deceniu, Carlos călătorise și trăise în Europa de Est. Acum nu mai era binevenit.
Teroristul, al cărui nume real era Ilich Ramirez Sanchez, își câștigase notorietatea la nivel mondial cu o serie de atacuri comise în numele extremiștilor palestinieni între 1973 și 1975. În Occident, radicalul venezuelean poliglot a fost frecvent prezentat ca fiind un agent al KGB, antrenat și înarmat în numele serviciului de securitate al Moscovei de către omologii din statele satelit sovietice din Europa Centrală și de Est.
Acum, documentele clasificate descoperite în arhivele din Europa de Est dezvăluie o imagine diferită: nu a unui maestru terorist care lucra mână în mână cu regimuri nemiloase și eficiente pentru a lansa atacuri în Occident, ci a unui terorist arogant, exigent și nesigur care a manipulat anxietatea unor factori de decizie nesiguri și ignoranța oficialilor din domeniul securității de la Marea Baltică la Marea Neagră până când aceștia și-au pierdut răbdarea.
„Arhivele ne arată că [aceste state] se aflau în defensivă, se temeau adesea de instabilitate și se temeau că violența se va revărsa în spatele Cortinei de Fier… Nu există nicio dovadă a vreunui plan pentru o campanie de destabilizare care să vizeze Occidentul”, a declarat Adrian Hänni, un istoric elvețian care a editat o nouă colecție de eseuri despre sprijinul est-european pentru terorism în timpul Războiului Rece.
În anii 1970 a avut loc un val de terorism care a avut ca origine conflictele din Orientul Mijlociu, dar care a vizat Europa de Vest și de Sud. Atacurile de profil înalt – inclusiv o serie de deturnări de avioane civile de pasageri și masacrul de la Jocurile Olimpice de la Munchen din 1972, precum și numeroase atentate cu bombă – au zguduit politicienii care nu știau cum să facă față acestei noi amenințări.
O potențială soluție era aceea de a ajunge la înțelegeri secrete cu atacatorii
„Statele din vestul și estul Europei s-au confruntat cu provocări similare. Guvernele au fost neliniștite cu privire la modul în care să facă față acestor grupuri și au făcut o serie de înțelegeri de acomodare defensivă”, a spus Hänni.
Carlos a fost fiul unui avocat marxist bogat care s-a alăturat Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei înainte de a porni pe cont propriu. Reputația sa de violență nemiloasă i-a determinat pe mulți oficiali de ambele părți ale Cortinei de Fier să supraestimeze amenințarea pe care o reprezenta.
Relația complexă dintre Carlos și regimul comunist din Germania de Est a fost dezvăluită la mijlocul anilor 1990, când cercetătorii și investigatorii au avut acces la arhivele Stasi. Acestea au arătat că temuta poliție secretă a oferit sprijin unei game largi de autori de acte de violență, inclusiv venezuelanului.
Dar abia acum devin clare relațiile lui Carlos cu alte state satelit sovietice din Europa. Deși regimurile erau angajate ideologic în socialism, anti-imperialism și în cauze naționaliste „revoluționare”, cum ar fi cea a palestinienilor, considerente mai lumești au determinat adesea politica față de Carlos și figuri similare.
Unii teroriști au fost vizați ca surse de informații; alții ca potențiale oportunități de câștig comercial, ca intermediari în afacerile cu arme; câțiva au oferit acces la tehnologie occidentală sau la alte bunuri. Doar foarte rar a fost exploatată disponibilitatea și capacitatea lor de a ucide sau de a mutila.
În România, serviciul de securitate a încercat să îl folosească pe Carlos pentru a ucide sau intimida disidenții din străinătate
Una dintre misiuni a dus la bombardarea în 1981 a birourilor din Munchen ale Radio Europa Liberă, care transmitea programe anticomuniste și era critic față de regimul de la București. În schimb, Carlos a primit pașapoarte străine, case sigure, conturi bancare, pregătire, arme și explozibili.
În alte părți, majoritatea statelor au încercat pur și simplu să încheie pacte de „neagresiune” care ofereau un anumit grad de toleranță dacă teroristul era de acord să nu atace teritoriul sau interesele lor. „Mitul [despre capacitățile sale] este cel care i-a permis să facă acest lucru, iar el a înțeles că acesta era unul dintre cele mai mari atuuri ale sale”, a declarat Hänni. Carlos și-a găsit refugiu în Ungaria timp de mai mulți ani, deși securitatea de stat a ținut grupul său sub supraveghere atentă și a încercat fără succes să îl convingă să plece după atentatul de la RFE. Autoritățile din Bulgaria îl vedeau pe teroristul venezuelean ca pe o provocare, nu ca pe un colaborator, dezvăluie noile arhive.
Daniela Richterova, lector și expert în terorismul din timpul războiului rece la Universitatea Brunel, care a cercetat pe larg arhivele recent disponibile, a declarat că indivizi precum Carlos au reprezentat o dilemă pentru multe state din Europa de Est.
„Serviciile de securitate erau nemiloase și eficiente cu disidența internă, dar când, în anii 1970, au început să vadă aceste figuri cu adevărat exotice și periculoase care veneau cu nume false, temperament rău, acreditări îndoielnice și obiective neclare, nu erau deloc pregătite”, a spus Richterova.
„Oficialii știau că nu puteau să îl împiedice pe Carlos să intre în Cehoslovacia folosind identități și pașapoarte false și nu au vrut să îl expulzeze de teamă că ar fi vizat țara ca represalii. În schimb, s-au mulțumit cu o strategie de „supraveghere”, uneori observându-l pe terorist și pe asociații săi în secret, alteori lăsându-i să știe că sunt supravegheați.”
În 1982 și 1983, Carlos a orchestrat o campanie de atentate cu bombă în Franța pentru a forța Parisul să o elibereze pe prietena sa de atunci, Magdalena Kopp, încarcerată pentru posesie de explozibili. Dar zilele de exploatare a Europei Centrale și de Est ca bază de operațiuni se apropiau de sfârșit. În decurs de trei ani, aproape toate statele de acolo au acționat pentru a-i expulza pe Carlos și pe cei ca el sau pentru a le interzice accesul pe teritoriul lor.
„Serviciile de informații și-au dat seama că nu mai aveau de ce să se teamă dacă îi dădeau afară. De asemenea, SUA obținea mai multe informații despre cine se afla unde și exista o îngrijorare că acestea vor deveni publice”, a declarat Hänni.
Carlos a fugit la Damasc, iar călătoria sa din 1986 la Praga cu Kopp, care era însărcinată, pare să fie ultima dată când a vizitat Europa până când serviciile secrete franceze l-au capturat în Khartoum în 1994 și l-au adus, la vârsta de 44 de ani, pentru a fi judecat la Paris. A fost găsit vinovat de acuzațiile de crimă și a fost închis pe viață.
