Colegiul al III-lea se chema „zestrea guvernului”, deoarece se ştia dinainte că toţi deputaţii ce vor ieşi vor fi oamenii guvernului.
La colegiul al II-lea sau la I se mai strecura uneori câte un deputat sau senator de opoziţie. Dar asta era foarte rar!
Aci se dădea toată lupta.
Partidul de la putere avea aproape unanimitate în parlament. Niciodată nu s-a întâmplat să cadă vreun guvern prin alegeri.
Ţara devenea dintr-o dată din liberală conservatoare, sau viceversa, cu o precizie matematică, după culoarea guvernului, care la un moment dat avea încrederea suveranului.
„Presiunile electorale” şi „alegerile sălbatice”, cum se scria atunci la gazetă, erau atât de introduse în moravuri că se credea că aceasta este viaţa politică normală a ţării şi că nici n-ar putea fi altfel.
Trierea alegătorilor
Pentru alegătorii din colegiul întâi şi al doilea, politicienii ţineau anumite fişe: unul avea rate întârziate pentru o moşie la credit, altul ar fi dorit o bursă pentru un băiat al său, altu o slujbă slujbă la stat…
Găsim în primele numere ale ziarului „Adeverul”, apărut în 1888, sub direcţia lui Alex. V. Beldiman, următoarea caracterizare viguroasă a situaţiei:
„Corpul electoral, astfel cum e împărţit, dă totdeauna o majoritate guvernamentală, cu condiţia însă ca guvernul sub forme diverse, ca pensiuni, creare de funcţiuni nefolositoare, arendări de moşii cu preţuri ridicole, ascunderea tuturor tâlhăriilor, să întreție pe socoteala statului întreaga tagmă privilegiată”.
Atunci când alegătorii se numărau pe degete, de multe ori un vot era decisiv.
Lupta era uneori foarte mare spre a se câştiga pe aceşti votanţi destul de abili, arbitri ai situaţiei, şi care ştiau să-şi precupeţească serviciul.
Şi astfel se forma un fel de clientelă, cu diverse ramificaţii: rude, legături de afaceri, prietenii etc., care susţineau un anumit regim sau aşteptau căderea lui spre a se pricopsi.
De altfel politica de pricopseală personală a mai rămas şi azi, nefiind încă demodată.
Sursa: Alex F. Mihail, Realitatea Ilustrată din 7
