Diplomație și simboluri într-o faimoasă operă de artă

 

Cea mai renumită pictură a lui Holbein cel Tânăr (c. 1497- între 7 octombrie și 29 noiembrie 1543) este „Ambasadorii” (1533), aflată la National Gallery din Londra, inclusiv pentru interpretările și întrebările pe care le ridică, până astăzi, conceptul și elementele sale de compoziție.

Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe invită pe toţi cei care urmăresc pagina lor la Facebook să descopere o celebră şi controversată operă de artă, căreia îi dezvăluie câteva dintre simbolurile ascunse, dar îi şi îndeamnă să găsească altele.

Cele două personaje masculine sunt Jean de Dinteville, personajul din stânga, era ambasadorul Franţei în Anglia, avea 29 de ani la acea vreme (a se observa cifra inscripționată pe pumnal).

Personajele

Bărbatul din dreapta este Georges de Selve, episcop și prieten cu Dinteville, de doar 25 de ani (vârstă menționată pe tomul de sub cotul său), venit în vizită în Anglia. Identitatea acestora a fost intens dezbătută pe tot parcursul secolului XIX, ambele personaje fiind corect identificate abia în 1900 de către Mary F.S. Hervey.

Cei doi bărbaţi sunt însă total diferiţi: cel din stânga este solid, lat în umeri, cu haine bogate, cu bijuterii scumpe, cu privire îndrăzneaţă, cel din dreapta este îmbrăcat în haine sobre, deloc strălucitoare, cu roba până în pământ, simbol al modestiei, cu privirea uşor nesigură.

Interpretări

Întrebările pe care și le-au pus criticii cu mult înaintea identificării identității acestora dar și după au fost diverse, la fel ca și interpretările.

Să fi fost ei „ambasadorii” unor lumi sau medii atât de diferite? Aveau doar o relaţie oficială, având în vedere diferenţele atât de evidente între ei? Să fi fost prieteni? Unii exegeți au sugerat chiar și o relaţie sentimentală între cei doi bărbați, simbolizată inclusiv prin lăută, simbolul falic al pumnalului sau prin draperia din spatele lor.

O altă cheie de lectură ar fi aceea că cei doi bărbaţi, prin caracterele distinct zugrăvite, sunt „ambasadorii” celor două componente ale idealului uman al Renaşterii: un om puternic, bogat, viguros, dar şi modest sau smerit când trebuie. Și, mai ales, educat, apreciind și cultivând ştiinţele şi artele ale căror simboluri Holbein le-a reprezentat.

Cheie

Cunoaşterea și instrucția, reprezentate prin obiectele aflate între cei doi, ar reprezenta o cheie pentru a uni cele două laturi umane și a atinge astfel perfecțiunea.

Însă cum aceasta nu este pe deplin accesibilă omului, intervin micile detalii care ne amintesc acest lucru: coarda ruptă a lăutei, craniul în sine, dar şi faptul că a fost reprezentat printr-o anamorfoză (simbol al limitării umane – noi, ca oameni, nu putem vedea tot …), crucifixul parţial ascuns.

O altă întrebare pe care atât privitorii cât și exegeții și-o pun este: de ce într-un tablou pe o temă atât de sobră, de „oficială” apare– și încă de mai multe ori –tema morții?

Dacă vă uitaţi cu atenție de sus în jos, de la jumătatea înălţimii tabloului, veţi observa … un craniu! Da, imaginea ciudată din mijlocul pardoselii este chiar un craniu, reprezentat de Holbein prin tehnica numită anamorfoză, fiind pentru prima dată când un pictor introduce într-un tablou laic acest simbol având dimensiuni atât de mari și care, în plus, este şi deformat prin anamorfoză. Uitaţi-vă apoi și în colţul din dreapta şi veţi vedea un crucifix. De asemenea, lăuta are o coardă ruptă, tot un simbol al morții …

Simboluri

Obiectele din tablou nu sunt simple elemente de decor, fiind simboluri pentru idealurile Renaşterii: lăuta, pentru muzică, cărţile pentru învăţătură, globul celest (cel de sus), poate pentru susţinerea teoriei heliocentrice, hărţile pentru explorare (ne aflam în epoca marilor descoperiri geografice), tot felul de instrumente matematice etc.

Holbein parcă vrea să sugereze că aceste concepte sunt la fel de importate ca şi oamenii, neputând să lipsească din anturajul unui om educat, așa cum trebuia – și trebuie – să fie un diplomat!

O altă interpretare se referă la faptul că Holbein ar fi descris în acest tablou, în ordine, planurile vieţii: moartea – prin craniul aflat pe podea, planul mundan – pe primul raft, prin simbolurile lumii terestre (lăuta, globul pământesc, hărţile) și, în fine, planul spiritual, ideal – pe al doilea raft, prin lucrurile care aparţin de cer (globul celest, instrumentele astronomice).

Celebrul psihanalist și filosof francez Jacques Lacan considera opera de artă a lui Holbein un dublu portret și, deopotrivă, o alegorie a vanității.

Obiectul care ne fascinează, scria Lacan, ni se dezvăluie ca reprezentând un craniu doar în măsura în care, ca privitori, renunțăm la centralitatea poziției noastre față de opera de artă, adoptând un alt punct de vedere, lateral. Dar nu aceasta este oare și esența artei diplomatice, la care ne trimite chiar titlul tabloului?!