Din istoria carantinelor de altădată

 

Epidemiile există dintotdeauna și de aceea a apărut practica carantinei, prin separarea bolnavilor de cei sănătoși, din cele mai vechi timpuri. În Vechiul Testament, de exemplu, sunt descrise reguli pentru izolarea leproșilor, explică Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe într-o postare în pagina lor de Facebook.

Cu toate acestea, abia în secolul al XIV-lea, în timpul marii epidemii de ciumă, Veneția a instituit primul sistem formal de carantină, navele trebuind să stea la ancoră timp de 40 de zile înainte de acostare.
 
„Carantina” provine din numeralul latin pentru patruzeci -„quadraginta”. Modelul venețian s-a menținut vreme de secole, zonele de carantină fiind stabilite pe insule ori vase special amenajate, ori în locuri bine delimitate în proximitatea marilor orașe.
 
Carantina a devenit astfel o practică profilactică de izolare a unei persoane ori a unui grup care a fost în contact cu un bolnav sau care vine dintr-o regiune unde există o epidemie.
 
Prin extindere, carantina a devenit un punct sanitar pentru cercetarea și izolarea persoanelor, vaselor sau mărfurilor venite dintr-o regiune bântuită de o epidemie.

Banchetul din Pădurea de Pini, pictură de Sandro Botticelli ilustrând o scenă din Decameron
De altfel, în timpul ciumei a fost scris „Decameronul” lui Giovanni Boccaccio, ce cuprinde o colecție de o sută de nuvele scrise de către umanistul italian între 1349 și 1353. Zece personaje, toate tinere, se întâlnesc în biserica Santa Maria Novella din Florența în anul 1348, în timpul unei catastrofale epidemii de ciumă.
 
Aceștia se retrag într-o vilă din afara orașului, hotărâți să se izoleze până la trecerea epidemiei. Este o operă alegorică, cunoscută pentru poveștile sale despre iubire, fiind o odă închinată vieții și speranței.
 
Dincolo de popularitatea sa, „Decameronul” rămâne și un document important pentru viața și obiceiurile din Italia secolului al XIV-lea.

Agenția de carantină a Canalului de Suez
Epidemiile au continuat să reapară, iar carantinele de la granițe au devenit obişnuite din secolul al XVIII-lea, fiind modalitatea cea mai practică prin care statele se apărau de pandemii.
 
Un val de holeră venit dinspre Orient la sfârșitul secolului al XIX-lea a determinat mai multe state europene, printre care și România, să discute instituirea unui regim internaţional de carantină în Delta Dunării și, prin extensie, în Canalul Suez și Strâmtorile Bosfor și Dardanele.
 
Izolarea unui sat în timul unei epidemii de holeră din România în 1911 (The Illustrated London News)
Izolarea unui sat în timul unei epidemii de holeră din România în 1911 (The Illustrated London News)

 
 
Iată câteva copii de pe rapoarte şi telegrame cifrate din decembrie 1892, ale Legaţiilor României din Constantinopol, Roma, Viena, Berlin, cuprinzând poziţia diferitelor guverne străine în ceea ce priveşte instituirea unui regim internaţional de carantină sub egida Comisiei Europene a Dunării.
 
 
 
 
 
 

Notă diplomatică privind poziția Guvernului Regal al României referitoare la problema controlului epidemiilor și a instituirii unei zone de carantină din 19/31 decembrie 1892
În secolul XX progresele medicinii, apariția antibioticelor și a vaccinărilor de rutină au făcut inutile carantinele pe scară largă, dar situația de astăzi arată că practicile din trecut nu și-au pierdut actualitatea.