Însă populaţia era mai mereu victima unor calamităţi naturale şi dezastre provocate de nesfârşitele războaie, invazii militare, operaţiuni de jaf şi pradă desfăşurate toate pe teritoriul valah, ultimele fiind pornite cu preponderenţă de la sud de Dunăre – un adevărat focar regional de instabilitate, care făceau din „Valahia turcească” – „o ţară cu desăvârşire despuiată, pustiită, jăfuită şi arsă”.
Jafuri ale arnăuţilor şi cătanelor domneşti
Atenţia călătorilor străini era stârnită de spectacolul distrugător al incendiilor izbucnite în special în mediul urban, de numeroasele jafuri ale arnăuţilor şi cătanelor domneşti şi ale Agiei, implicate în stingerea focului aşa cum a fost cazul din luna februarie 1718, când un astfel de incendiu, stârnit de vânt, porneşte în Bucureşti de la o „casă mică şi proastă”, focul pustiind târgul până în margine, arzând „mănăstiri şi case boiereşti şi tot ce era înainte”, potrivit lucrării Bucureştiul în veacul al XIX-lea a lui Ulysse de Marsillac.
28 august 1804
La 28 august 1804, un incendiu de proporţii, pornit de la o spiţerie din centrul oraşului, din mahalaua Şelari, izbucneşte pe la „8 ceasuri din zi” şi întinzându-se cu repeziciune din cauza vântului, „au ars târgul tot până la 9 ceasuri din noapte”, astfel că de la Curtea Veche, unde au rămas în picioare doar cele două biserici – „Curtea Veche” şi „Sfântul Anton” – şi puşcăria, s-a întins spre Bărăţie şi «Sfântul Gheorghe Nou», pricinuind mari pagube hanului de aici, fiind arse mai multe biserici, între care şi «Sfântul Dumitru de Jurământ»”, potrivit aceleiaşi surse.
Frecvente cutremure de pământ afectau case, biserici, mănăstiri sau clădiri publice mai cu seamă în Bucureşti şi succesive ocupaţii şi invazii militare austriece, ţariste şi otomane, momente în care oraşele valahe, bisericile, mănăstirile, prăvăliile neguţătoreşti şi chiar curtea domnească erau jefuite, prădate, devastate şi incendiate fără milă.
De „să-nchina într-însa paşii”
La 25 iulie 1737 turcii au transformat Mitropolia în geamie de „să-nchina într-însa paşii”, după cum consemnează Viorel Panainte în Pace, război şi comerţ în Islam. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (secolele XV-XVII).
În luna mai 1769, un puternic detaşament otoman a trecut Bucureştiul „prin foc şi sabie” vreme de şase-şapte zile, mahalalele Colţea, Măcelari, Săpunari, Sfânta Ecaterina, Olari, Popa Nan, Broşteni, Oţetari ş.a. fiind prădate, oamenii batjocoriţi, schingiuiţi, împuşcaţi sau tăiaţi cu iataganele, scrie Gheorghe Parusi în a sa Cronologia Bucureştilor.
În perioada 16-19 mai 1802 oamenii paşei rebel Pasvantoglu din Vidin au trecut Dunărea în Oltenia şi au prădat Râmnicu Vâlcea.
De părăsirea frecventă a capitalei valahe de către „lăcuitori” (timp în care oraşul rămâne pustiu, în stăpânirea vagabonzilor, a „Crailor de Curtea Veche”, care jefuiesc şi incendiază case, biserici, prăvălii), vorbeşte Iosif Genilie în Geografie istorică, astronomică, naturală şi civilă, a continentelor în general şi a României în parte.
Foametea
„O foamete cumplită” a fost în aprilie-august 1718. În Bucureşti, în toate dimineţile „se găsea oameni morţi pe uliţi de foame”, determinând locuitorii să se ascundă prin păduri, Pompei Samarian în Din epidemiologia trecutului românesc. Ciuma. Bucureşti.
Iar în decembrie 1739, bucureştenii au înfruntat o foamete atât de cumplită, încât oamenii au ajuns „să se bată pentru o bucată de pâine”, George Potra în Istoricul hanurilor bucureştene.
Ciuma (care făcea ravagii printre locuitori de-a lungul întregului secol al XVIII-lea şi
secera în doar câteva luni mii de vieţi omeneşti), era adusă, de obicei, de trupele otomane venite din Anatolia (la 1730 multe mahalale bucureştene rămân pustii, cum era aceea din jurul Bisericii „Sfântul Dumitru de Jurământ”.
Invaziile de lăcuste compromiteau recoltele agricole. În primăvara anului 1738 erau atât de multe lăcuste în Ţara Românească încât oamenii le adunau cu lopeţile.
Sursa articolului: Devălmăşia valahă (1716-1828) de Bogdan BUCUR
