În 1915, se vindeau în jur de 3.000 de exemplare pe lună.
Un an mai târziu, s-a înjumătăţit, după ce guvernul a ameninţat că va amenda orice distribuitor care îl transporta.
Închiderea revistei a fost o lovitură, dar pentru Hiratsuka bătălia abia începuse.
O vizită la o fabrică de textile din Nagoya, în 1919, i-a arătat cât de rău erau tratate femeile şi a simţit că singura modalitate de a schimba situaţia era ca acestea să participe la procesul politic.
În acel moment, însă, acest lucru era imposibil din cauza articolului 5 din Legea poliţiei publice, care le interzicea implicarea în activitatea partidelor politice şi mitinguri.
Asociaţia Noilor Femei
În 1920, Raicho Hiratsuka, împreună cu Fusae Ichikawa şi Mumeo Oku, au înfiinţat Shin Fujin Kyokai (Asociaţia Noilor Femei), o organizaţie cu scopul de a dezvolta drepturile femeilor în domeniile educaţiei, ocupării forţei de muncă şi votului.
Cele trei doamne au redactat două petiţii: una în care au cerut ca bărbaţii să facă testul de sifilis înainte de a se căsători.
În cealaltă petiţie au cerut abrogarea Articolului 5.
Anul următor au adăugat o cerere privind dreptul la vot al femeilor. Organizaţia (desfiinţată în 1922) a continuat să lupte pentru reformă, cea mai semnificativă victorie fiind reprezentată de modificările aduse Articolului 5.
Femeilor li se interzicea încă aderarea la partidele politice, dar li s-a permis să participe la mitinguri.
Inspirată de sufragetele americane, precum Carrie Chapman Catt şi Alice Paul, după întoarcerea sa din Statele Unite, Ichikawa a înfiinţat în 1924, împreună cu Ochimi Kubishiro, Liga Sufragiului Femeilor.
Anul următor, Legea Alegerilor Generale a adoptat articolul privind acordarea votului tuturor bărbaţilor cu vârsta peste 25 de ani.
Ichikawa a văzut acest lucru ca o oportunitate excelentă de a-şi avansa propria cauză.
Făcând campanie pentru candidaţii care susţineau drepturile femeilor, influenţa lor a crescut.
Sfârşitul anilor 1920 şi începutul anilor 1930 a fost perioada cunoscută sub numele de „perioada speranţei”, în contextul presiunii lor pentru reformă.
În perioada interbelică, femeile japoneze s-au apropiat cel mai mult de ţelul lor.
În 1931, prim-ministrul Osachi Hamaguchi a susţinut un proiect de lege care ar fi acordat votul femeilor în alegerile din oraşe şi sate, dar nu şi la nivel naţional.
Le-ar fi permis, de asemenea, să deţină funcţii cu consimţământul soţilor lor. În ciuda faptului că a fost adoptată în Camera inferioară, a fost respinsă în Camera Consilierilor cu 184 de voturi împotrivă şi 62 pentru.
În acelaşi an, mişcarea votului universal a început să-şi piardă avântul în Japonia, după ocuparea Manciuriei.
Creşterea militarismului a însemnat suprimarea din ce în ce mai mult a libertăţii de exprimare.
Multe grupuri feministe şi de stânga, care anterior fuseseră cu fermitate anti-guvernamentale, şi-au sprijinit cauza naţionalistă.
Au lăsat deoparte cererea de vot şi s-au concentrat pe alte cauze feminine.
Sursa: Agerpres
