În cadrul declaraţiei, se sublinia: „Guvernul japonez va înlătura toate obstacolele în calea renaşterii şi consolidării tendinţelor democratice în rândul poporului japonez”, sugerând că vor urma modificări ale sistemului electoral.
La 2 septembrie 1945, Japonia a semnat actul capitulării necondiţionate în faţa forţelor Naţiunilor Unite.
Până la semnarea Tratatului de pace separat de la San Francisco cu SUA, Marea Britanie şi alte 46 de naţiuni (8 septembrie 1951) şi a Tratatului de securitate cu SUA (1954, reînnoit în 1960, 1970) Japonia s-a aflat sub sub regimul de ocupaţie al trupelor nord-americane.
Generalul Douglas MacArthur (foto), Comandantul Suprem al Puterilor Aliate (SCAP), hotărât să acorde mai multă putere femeilor din Japonia, a însărcinat-o pe locotenent Ethel Weed să se ocupe de Programul de informare civilă şi educaţie pentru femei, iar aceasta, la rândul său, a recrutat mai multe activiste pentru drepturile femeilor, inclusiv pionierele Shidzue Kato, în mişcarea privind contracepţia, şi Hani Motoko, în mişcarea privind educaţia femeilor.
Cunoscute în mod colectiv sub numele de Weeds ‘Girls, ele au lucrat neobosit pentru a promova drepturi egale pentru femei în toată ţara.
La 17 decembrie 1945, guvernul japonez a modificat în cele din urmă legea electorală, oferind femeilor dreptul la vot pentru prima dată în istoria Japoniei.
Totodată, vârsta votanţilor a fost coborâtă de la 25 de ani la 20.
Primele alegeri la care femeile japoneze au putut vota şi candida au avut loc la 10 aprilie 1946.
67% dintre femeile eligibile s-au prezentat la vot şi 39 au câştigat pentru Camera Reprezentanţilor.
Dreptul la vot este garantat în articolul 15 din Constituţia japoneză, care a fost promulgată în 1947, în vigoare şi astăzi.
Perioada Meiji
Restabilirea autorităţii împăratului şi inaugurarea perioadei Meiji (1868-1912), au marcat o perioadă de rapide şi radicale transformări în societatea japoneză.
Constituţia din 1889, inspirată după cea germană, a proclamat Japonia monarhie constituţională şi a stabilit Dieta Imperială (legislativul naţional), cu cele două camere: Camera Consilierilor (camera superioară) şi Camera Reprezentanţilor (camera inferioară).
Constituţia permitea proprietarilor care plăteau un impozit pe terenuri de aproximativ 15 yeni sau mai mult să voteze pentru membrii Camerei Reprezentanţilor.
În 1925, dreptul la vot a fost extins la toţi bărbaţii japonezi cu vârsta peste 25 de ani.
„Când mă uit la condiţiile care predomină în prezent în societate, văd că, în ceea ce priveşte femeile, practic totul este coercitiv şi opresiv, făcând imperativ ca noi femeile să ne ridicăm şi să dezvoltăm propria noastră mişcare social”, scria Hideko Fukuda în prima ediţie a Sekai Fujin (Femeile lumii), un ziar socialist pentru femei pe care l-a înfiinţat în 1907 alături de sindicalistul Sanshiro Ishikawa.
Conceput să promoveze cauza emancipării femeilor şi obţinerea libertăţii politice, conţinutul său, scris atât de bărbaţi, cât şi de femei, a speriat guvernul care a impus mai multe amenzi pentru tulburarea ordinii publice.
„La început, femeia era soarele”
Patru ani mai târziu era lansată publicaţia Seito (Bluestocking), scrisă exclusiv pentru, de şi despre femei, care a avut un impact semnificativ. Raicho Hiratsuka, cea mai influentă dintre cele cinci fondatoare, a lansat prima ediţie cu cuvintele:
„La început, femeia era soarele. O persoană autentică. Acum ea este luna, o lună slabă şi bolnavă, dependentă de alta, reflectând strălucirea altuia”. Numită după o mişcare socială şi educaţională pentru femei din Anglia secolului al XVIII-lea (Blue Stockings Society), revista populară a acoperit o gamă largă de subiecte, de la viol şi căsătorii aranjate, până la castitate, avort şi prostituţie.
De asemenea, în paginile revistei s-au regăsit şi lucrările unor celebre feministe precum poeta-pionier Akiko Yosano şi romanciera Nobuko Yoshiya.
Femeile moderne
Opuse noţiunii potrivit căreia toate femeile ar trebui să adere la conceptul despre femeia ideală al lui Masanao Nakamura, cunoscut sub numele de ryosai kenbo (Soţie bună, mamă înţeleaptă), colaboratorii revistei au fost mândri că erau numiţi atarashii onna (femei moderne).
Însă, mass-media centrală folosea termenul într-un mod dispreţuitor.
