I s-a spus „Ziua cea mai lungă” sau D-Day, în care înfrângerea lui Hitler a devenit o certitudine.
Cu o seară înainte, pe 5 iunie 1944, la ora 22, generalul american Dwight Eisenhower, comandantul trupelor aliate, aflat la Londra, asista la îmbarcarea trupelor de parașutiști cu fețele înnegrite.
Cu 45 de minute înainte, la 21.15, Radio Londra prevenise rezistența franceză asupra debarcării, difuzând, conform codului, două versuri de Verlaine:
Les sanglots longs des violons de l’automne
Blessent mon coeur d’une langueur monotone.
Pe 6 iunie, la ora 0.5, pe un cer cu o lună aproape plină, peste 5000 de tone de bombe sunt aruncate de avioanele aliate peste bateriile germane amplasate de-a lungul coastei.
La 0.15, o mie de planoare, preferate avioanelor pentru silențiozitatea lor, aterizează descărcând trupe și materiale. Unele se agață în țepușele pe care Rommel le înălțase pe plaje, altele se împotmolesc în mlaștini.
Totuși, aliații reușesc să ia controlul, într-un sat pe nume Bénouville, asupra unui punct strategic: podul mobil situat pe canalul Caen, care primise numele de cod Pegasus Bridge. Acesta se afla aproape de cafeneaua Gondrée, prima casă eliberată din Franța.
Între orele 0.50 și 2.30, mii de parașutiști britanici și americani sunt lansați pe coastele Normandiei. La Sainte-Mère-Eglise, unul dintre ei își va petrece întreaga noapte atârnat de clopotnița bisericii.
În mai puțin de șase ore, circa 23.000 de oameni reușesc să controleze căile de comunicare către plajele folosite la debarcare.
La ora 1.15, unitățile germane sunt puse în alertă, dar mareșalul Erwin Rommel, care primise comanda trupelor Wehrmachtului din Normandia, era plecat în Germania pentru aniversarea soției și dormea. Prognoza meteo, care anunțase o vreme câinoasă pe mare, îl liniștise că o debarcare ar fi fost imposibilă. Va fi înștiințat de debarcare abia la ora 10 dimineața.
La aceeași oră va fi înnștiințat și Hitler
Motivul este simplu: germanii se așteptau ca debarcarea să aibă loc ceva mai în nord, la Calais, și credeau că ce se petrece în Normandia este doar o diversiune.
În realitate, planul aliat prevedea ca americanii să debarce la ivira zorilor, când mareea era joasă, din 5000 de ambarcațiuni pe plajele de lângă Nacre, care primiseră numele de cod „Utah” și „Omaha”, iar britanicii și canadienii pe cele din est, rebotezate „Gold”, „Juno” și „Sword”.
La ora 6.45, pe Omaha Beach, dominată de faleze înalte, debarcarea se transformă în coșmar. Marea este foarte agitată și rece ca gheața. Tancuri, ambarcațiuni de debarcare și soldați încărcați cu echipamente grele se scufundă pe capete. Alții pier sub tirul nemților.
Reușesc să debarce totuși 34.000 de americani. 2500 vor fi ucși sau răniți.
La 7.30, 53.000 de soldați britanici debarcă pe Gold și Sword, bilanțul morților și răniților fiind de 1000.
La 7.45, pe Utah, reușesc să debarce 23.250 de soldați, fiind uciși sau răniți 200.
La 8.00, pe Juno, canadienii pierd 878 de militari, dar alți 21.400 pun piciorul pe pământ.
La ora 9.30, generalul Eisenhower anunță cu vădită ușurare „debarcarea armatelor aliate pe coasta de nord a Franței”.
Hitler va fi trezit din somn abia peste o jumătate de oră.
La amiază, Winston Churchill anunță în Parlamentul de la Londra despre debarcarea aliată.
La sfârșitul zilei, bilanțul era următorul: 156.000 de militari debarcaseră. 11.000 au fost uciși, răniți sau dați dispăruți. Iar mii de civili au căzt victime bombardamentelor.
