„Pe atunci, Florică Ionescu nu avea fabrică proprie la Roșiorii de Vede, ca acum”, scria Gazeta Municipală din 2 iunie 1946, care continua:
La un sfârșit de lună, când urma să achite contul debitor, marele bogătaș de astăzi a rămas dator d-lor Dinescu și Arpășanu cu suma de 225.000 lei, care erau bani serioși pe atunci.
Deși până atunci plătise regulat toate conturile, de data aceasta Florică Ionescu n-a mai vrut să achite și pace.
Fiindcă în acea vreme lucra în combinație cu tatăl său, a îndemnat creditorii să se adreseze autorului zilelor sale.
Iar acesta, când a fost invitat să achite, a trimis pe d-nii Dinescu și Arpășanu să ia banii de la Florică Ionescu, pe considerația că acesta luase marfa.
S-a iscat un proces comercial, pe care firma creditoare l-a pierdut din cauza unui accident de procedură.
Avea un avocat evreu și termenul de judecată a căzut tocmai în vremurile când avocații evrei au fost împiedicați a mai profesa.
Avocatul lui Florică Ionescu a profitat de ocazie și a câștigat procesul.
De atunci au trecut ani.
Florică Ionescu, având noroc, a reușit să-și refacă situația materială realizând o avere importantă.
Nu mai are ipoteci pe case, dimpotrivă, disponibil serios care i-a permis să cumpere fabrica de la Roșiorii de Vede și a subscrie sume importante la împrumutul cu medalii.
Datoria ce o are către firma Dinescu și Arpășanu n-a plătit-o însă, deși acel cont creditor l-ar putea acoperi.
Ce ar fi dacă Florică Ionescu ar face un gest de onestitate comercială și ar achita suma de 225.000 lei, dar și în raport cu valoarea din acea vreme a napoleonului sau monezilor de aur?
O întrebare la fel avem și pentru Stelian Petrescu, care și-a achitat pe vremuri creditorii cu 25 la sută, atunci când intrase în concordat.
Fără a mai fi îndemnat de careva dintre creditori, Stelian Petrescu ar putea scoate din rezerva sa de aur care îi servă ca acoperire pentru stocurile de bancnote și ar achita diferența rămasă…
