„La sfârșitul săptămânii trecute ziarele publicau, probabil după informațiile poliției, o notiță cu caractere mici cam în această cuprindere:
S-a găsit mort, la locuința sa din str. Sfinților, Nic. Densușianu, Bibliotecarul Statului Major al Armatei.
Cam tot atâta ar fi spus și rubrica decesurilor de la Ofițerul Stării Civile, și ca concluziune, Nic. Densușianu se despărția de lume tot așa modest, precum trăise în ea.
Nu pleca din lumea aceasta cu sgomot și alaiu, pentru că ziua de înmormântare nu era – ca pentru numeroși alții – singura în care i se mai pomenia numele”.
Nicolae Densușianu murise la 24 martie 1911, orele 1 și jumătate după amiaza.
În controversata sa lucrare „Dacia preistorică”, de 1152 de pagini, Nicolae Densușianu a lansat celebra teză că aici s-ar afla centrul lumii.
„Dacia Preistorică” se deschide așa:
„Dacia ne presintă întru toate o extremă anticitate.
Studiind timpurile preistorice ale țerilor de la Carpați și Dunărea de Jos, o lume vechiă dispărută, leagănul civilisațiunei ante-elene, se înfățișează înaintea ochilor noștri (…)
Dacia, acestă țeră miraculos dotată de la natură cu tote buntățile climei și ale solului, – opera unor timpuri depărtate geologice, a format pe drumul cel mare dintre Asia și Europa primul pământ binecuvântat pentru descălecarea și desvoltarea vieței morale și industriale, a națiunilor migratoare.
Dacia, în istoria acestor timpuri întunecate, apare ca prima metropolă geografică, ce a fost destinatî prin posițiunea sa particulară, prin abundanția populațiunii și prin diversitatea avuțiilor sale, a-și estinde în epoca preistorică influența sa etnică și culturală, de o parte spre sud, în peninsula Balcanică și până dincolo de marea Egeă, de altă parte spre apus, pe calea cea mare și lungă de comunicațiune a Dunărei.
Acțiunea civilisatoare, ce a esercitat-o populațiunea preistorică ante-dacă de la Carpați și Dunarea de jos asupra lumei ante-elene, a fost mult mai mare de cum ne putem închipui astăzi pe basa fragmentelor de monumente și a tradițiunilor istorice si poporale, ce le avem din acestă epocă extem de depărtată. I
În această privință noi ne aflăm numai în aurora sciinței preistorice”.
„Dacia Preistorică” a apărut în 1913 la Institutul de Arte Grafice „Carol Gobl” din Bucuresti, cu o prefață de dr. C. I. Istrati.
Înaintea morții sale, Nicolae Densușianu văzuse tipărite 1120 de pagini, din cele 1152 câte are volumul.
Cartea, la momentul publicării, a suscitat doar emulația unor istorici amatori, lovindu-se de profesionalismul școlii critice.
În timpul regimului a devenit o sursă a curentului protocronist.
De unde Densușianu?
Fiul parohului unit din Densuș, Bizantius Pop, și al Sofiei, Nicolae a fost frate cu Aron Densușianu, poet și critic literar, profesor de limba latină la Universitatea din Iași. Fiul profesorului Aron a fost poetul Ovid Densușianu.
Numele familiei lui Nicolae era Pop, iar primul căruia i-a fost schimbat numele a fost fratele său Aron.
Acesta, ajuns la Gimnaziul din Blaj, a primit numele Densușianu pentru a fi mai ușor deosebit de ceilalți elevi care purtau numele de Pop; noul nume a fost însușit ulterior și de Nicolae.
În 1865 Nicolae Densușianu a terminat liceul, iar examenele de maturitate le-a trecut cu laudabiliter valde bonum.
Octombrie 1865 îl găsește pe Nicolae înscris la Rechtsakademie din Sibiu, Facultatea Juridică. Pe parcursul studiilor la această facultate este premiat de mai multe ori cu clasa prima cu distincțiune.
În anul 1870 Nicolae este notar al magistratului orașului Făgăraș.
Tot în acest an depune o cerere pentru examenul de stat pentru avocatură, iar în 1872 primește dreptul de avocatură din partea Curții de Apel din Mureș și totodată depune jurământul de avocat în fața aceleiași curți.
În Făgăraș reușește să scoată publicația Orientul Latin împreună cu fratele său Aron și Teofil Frâncu.
La data de 16 martie 1878 N. Densușianu este ales membru corespondent al Academiei Române în domeniul istoriei, în acea perioadă președintele Academiei era Ion Ghica, iar secretar B. P. Hasdeu.
Din 1878 N. Densușianu devine bibliotecar-arhivar la Academia Română și este însărcinat să efectueze o culegere de documente despre istoria României.
În urma acestei misiuni atribuite de Academia Română, N. Densusianu a adunat în 38 de volume manuscris peste 783 de documente despre Răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan și 125 de documente din perioada 1290 – 1800.
Iată un citat din raportul care a urmat cercetării:
„În timpul de 15 luni, cât a ținut misiunea aceasta, am cercetat peste 12 biblioteci și 16 arhive.
Am studiat peste tot locul diferitele colecțiuni de manuscrise și documente, ce pot să reverse o lumină nouă, sau să deschiză perspective mai vaste în domeniul istoriei noastre naționale… cel mai prețios material istoric cu privire la epoca aceasta l-am aflat în arhivele cancelariei aulice și în arhiva comisiuni Jancoviciane.
Actele descoperite aici ne dezvelesc înaintea ochilor o lume cu totul necunoscută din suferințele și faptele părinților noștri; ele răstoarnă în mod deciziv rătăcirile scriitorilor străini, ce apucase literatura modernă se îmbrace costumul verității istorice” — Nicolae Densușianu
La data de 10 martie 1884, Ion Brătianu îl numește pe Nicolae Densușianu translator pe lângă Marele Stat Major.
În perioada 1884-1911, Nicolae Densușianu a fost director la Biblioteca Militară Națională.
În anul 1885 Academia Română îl premiază pentru lucrarea Revoluțiunea lui Horia în Transilvania și Ungaria și îi este răsplătit efortul printr-o primă de 5.000 lei.
În anul 1895 este rugat de Ministerul de Război să întocmească o lucrare despre căpitanii Armatei Române. Densusianu scrie lucrarea și îi dă titlul Domnii glorioși și Căpitanii celebri ai țerilor române.
Iată mai jos și un pasaj grăitor din această lucrare:
„Istoria poporului român din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre este numai o lungă serie de lupte uriașe răsboinice, ce a trebuit să le susțină cu multă vitejie și devotament poporul român pentru apărarea țerilor române, a naționalității, limbii, religiunii și libertăților sale”.
La data de 1 aprilie 1897 este avansat ca Șef de birou Clasa II în cadrul Statului Major al Armatei.
Este înmormântat la cimitirul Bellu.
