Timp de milenii, un diagnostic de lepră a însemnat o condamnare pe viață la izolare socială.
În Statele Unite, pacienții au fost strânși în așezări aflate la distanță de alte comunități, unde au dus o existență crudă. Bolnavii au fost lipsiți de libertățile civile fundamentale: să muncească, să se miște liber și să-i vadă pe cei dragi, să voteze, să formeze familii proprii. Celor care au avut, totuși, copii, aceștia le-au fost luați cu forța, scrie history.com.
În anii 1940, după ce a apărut un tratament – și știința a lămurit că majoritatea populației avea o imunitate naturală față de lepră – alte țări au început să renunțe la politicile de izolare obligatorii. Dar, în SUA, chiar dacă starea de sănătate și condițiile pacienților cu lepră s-au îmbunătățit, teama de contagiune și legile învechite au menținut izolarea zeci de ani.
„Eram doar un număr”
Un număr mic de pacienți cu boala Hansen, cum mai este cunoscută lepra, au rămas în continuare la Kalaupapa, o leprozerie înființată, într-un colț de rai al Pământului, în 1866 pe insula Hawaii Molokai.
Mii și mii de oameni au trăit și au murit acolo.
Până în 2008, populația așezării a scăzut la 24 – și până în 2015 doar șase au rămas cu normă întreagă, în ciuda faptului că au fost vindecați de mult. În anii 80 și 90, mulți rezidenți au ajuns pentru prima dată pe insulă ca fiind copii. Deci, nu cunoșteau altă viață.
„Când au venit aici, legea le-a garantat o locuință pe viață, iar asta nu poate fi luat”, a declarat pentru The New York Times medicul Sylvia Haven, medic la spitalul insulei, în 1971. Pentru unii, „acasă” s-a tradus mai îndeaproape într-o închisoare, oricât de pitorească ar fi fost.
„Ai fost adusă aici pentru a muri”, a spus sora Alicia Damien Lau, care a venit pentru prima dată la Molokai în 1965, într-un interviu din 2016.
Familiile pacienților care mergeau în vizită erau găzduite în camere separate și aveau voie să comunice numai printr-un ecran de sârmă.
„Te prind ca pe un escroc și nu ai niciun drept”, a scris Olivia Robello Breitha, pacientă de multă vreme, în autobiografia ei din 1988. „Nu i-a interesat că-mi strică o viață … eram doar un număr.”
Cunoscută sub numele de Kalaupapa, după numele peninsulei unde este așezată, leprozeria a avut 8.000 de pacienți în peste 150 de ani.
