În timpul dinastiei Stuart, în secolul precedent, cele două țări au învățat să trăiască împreună, însă unirea dintre aceste regate întâmpină piedici grele din cauza divergențelor religioase dintre anglicani (englezi) și presbiterieni (scoțieni).
Abia odată cu „Glorioasa Revoluție” din 1688, cu alungarea regelui Iacob al II-lea Stuart și cu venirea la putere a regelui William al III-lea scoțienii obțin în sfârșit respectarea credinței lor simultan cu o întărire a puterilor legislative ale Parlamentului lor.
La scurtă vreme după urcarea pe tron a lui Anne Stuart, în 1702, Parlamentul scoțian dă de înțeles, prin legea Act of Security, că ar putea repune în discuție o decizie a Parlamentului de la Londra, prevăzând ca, la moartea Annei, fără copil, coroana să revină Electorului de Hanovra.
Aceasta ar însemna sfârșitul legăturii dintre cele două regate și, posibil, revenirea detestaților Stuarzi pe tronul Scoției.
Pentru a evita acest lucru, partidul Whig lansează ideea de a reuni cele două regate într-unul singur și, în caz de refuz, îi amenință pe scoțieni cu blocada economică.
Regina, într-o încercare de conciliere, desemnează o comisie anglo-scoțiană care redactează un tratat în 25 de articole, dintre care 15 se referă la diverse diferende economice iar celelalte la un proiect de uniune politică.
Acest „Act of Union” este ratificat pe 16 ianuarie 1707 de către Parlamentul de la Edinburgh, cu 110 voturi pentru, 67 împotrivă și 46 de abțineri.
Așa se naște oficial Regatul Unit al Marii Britanii, cu un singur suveran, un singur guvern și un singur Parlament, la Westminster, din care fac parte 45 de deputați scoțieni (Camera Comunelor) și 16 pairi scoțieni (Camera Lorzilor).
Dispariția Parlamentului scoțian duce la mai multe revolte populare în regat. Se suspectează, pe bună dreptate, faptul că mulți parlamentari scoțieni au fost cumpărați cu bani grei de partidul Whig englez.
În cele din urmă, spiritele se calmează. Este adevărat că religia națională nu era pusă sub semnul întrebării de „Act of Union”.
Un secol mai târziu, în 1801, procesul de unificare a arhipelagului britanic se încheie odată cu crearea Regatului Unite al Marii Britanii (Anglia și Scoția) și Irlandei.
Însă uniunea nu rezistă zguduirilor secolului XX: o parte din Irlanda obține independența după Primul Război Mondial, iar la sfârșitul secolului guvernul Tony Blair slăbește uniunea tricentenară, restituind scoțienilor un început de autonomie și Parlamentul de la Edinburgh.
De atunci, vocile pentru obținerea independenței Scoției au devenit tot mai puternice.
