Ei rup astfel cu dinastia carolingiană pe care o instituise Carol cel Mare și care domnea pe cele două maluri ale Rinului, acolo unde astăzi se află Franța, Belgia și Germania.
Istoricii privesc acest eveniment drept actul de naștere al Germaniei viitoare.
Alegerea lui Conrad I pune capăt unei perioade de zece ani de conflicte succesorale declanșate de moartea lui Arnulf de Carintia. Acest văr al lui Carol al III-lea cel Gras fusese ales în 887 de către ceilalți seniori rege al Franciei orientale (Germania actuală).
Asemenea multor altor baroni franci, Arnulf de Carintia descindea din Carol cel Mare, însă rangul său dobândit prin naștere nu îi conferea nici un drept legitim la vreo coroană, ba mai mult, i-a atras numeroase opoziții chiar în interiorul proprietăților sale.
Conștient de lipsa sa de legitimitate, Arnulf însuși remediază această carență legală înaintea morții sale, în 899, transmițând coroana Germaniei lui Ludovic al IV-lea Copilul, reprezentant legitim al Carolingienilor.
Însă, când Copilul moare la rândul său, după un deceniu, în 911, seniorii germani nu mai doresc să se încurce cu descendenți cu legitimitate dubioasă ai marelui împărat, drept care refuză să-l recunoască rege pe Carol al III-lea cel Simplu, cel care ar fi fost moștenitorul legitim al Copilului.
Drept care ei se unesc în jurul lui Conrad al Franconiei (foto).
În 918, pe patul de moarte, Conrad îl desemnează ca succesor pe ducele Henric de Saxa, zis Păsărarul. Fiul acestuia din urmă, Otto, unește sub sceptrul său Germania și Italia și fondează Sfântul Imperiul Roman, în 962.
Peste două generații, la Paris, seniorii Franciei occidentale îl aduc pe tron pe Hugo Capet, în 982. Descendenții săi vor domni fără întrerupere în Franța, mai bine de un mileniu, până în 1792.
Odată cu Hugo Capet, se sfârșește Regnum Francorum, regatul francilor întemeiat de Clovis cu patru veacuri mai înainte și revigorat de Carol cel Mare.
În locul său, apar două grupări naționale: Franța și Germania. Fiecare cu drumul său și intrând uneori în coliziune.
