Cum s-a dezintegrat armata rusească în mai puțin de o lună pe frontul românesc?
Trupele rusești de pe frontul românesc au început „să fie contaminate de propaganda bolșevică încă din primăvara anului 1917”. În timpul bătăliilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz, o parte din unitățile rusești au refuzat să participe la lupte. Odată cu sosirea toamnei și stabilizarea frontului românesc, haosul a domnit în multe dintre unitățile armatei ruse. Mulți comandanți ruși au fost arestați și înlocuiți cu ofițeri tineri revoluționari. Printre aceștia se numără generalul Ragoza, comandantul Armatei a 4-a ruse, generalul Curikov și generalul Keltschewski, comandantul Armatei a 9-a ruse, acesta din urmă scăpând de arest la intervenția soldaților ucraineni aflați sub comanda sa.
Situația a degenerat și mai mult la 21 noiembrie 1917, când s-a ordonat armatelor ruse să se retragă și să încheie un armistițiu cu Puterile Centrale. Semnarea, la 9 decembrie 1917, a Armistițiului de la Focșani între Puterile Centrale, Rusia și România a marcat începutul exodului masiv al soldaților ruși de pe frontul românesc.
Aceștia și-au abandonat pozițiile în număr mare, ceea ce a dus la dizolvarea mai multor unități rusești
În unele cazuri, pozițiile defensive ale rușilor de pe linia frontului au fost apărate de un singur soldat la fiecare kilometru. Trupele de rezervă românești au fost aduse pentru a umple golurile din defensivă. Mulți dintre soldații ruși care mărșăluiau prin satele românești, s-au organizat în „bande care comiteau jafuri, tâlhării și chiar crime, terorizând populația cu arme, grenade și tot felul de brutalități”, potrivit unui raport al Marelui Cartier General.
Confruntările dintre foștii aliați
România a permis trupelor rusești să plece, dar numai în condiții stricte pentru a asigura o evacuare bine organizată. Acestea trebuiau să aibă autorizație din partea comandamentului rus, să fie dezarmate și să aibă asupra lor proviziile necesare pentru drumul către casă. Multe unități au fost de acord cu aceste condiții, dar au fost câteva care nu s-au conformat, mai ales în urma ordinului dat de șeful Statului Major rus, conform căruia unitățile rusești se puteau retrage cu forța, dacă era necesar. Liderii români se temeau nu numai de devastarea sistematică a Moldovei, ci și de distrugerea liniilor de aprovizionare din Basarabia. Pentru a preveni acest lucru, șapte divizii românești din rezervă și de pe front au fost retrase la est, lângă Prut. De asemenea, au avut loc confruntări majore între unitățile rusești și armata română. La 20 și 21 ianuarie 1918, Diviziile 9 și 10 de infanterie rusești au atacat Divizia a 4-a românească la Galați. Ambele divizii rusești au fost dezarmate și escortate dincolo de Prut. În nordul Moldovei a avut loc o confruntare similară, cu același rezultat.
De la începutul lunii noiembrie 1917 și până în ianuarie 1918, numărul soldaților ruși de pe frontul românesc a scăzut de la 1.200.000 la aproape 50.000 de oameni. În februarie, Marele Cartier General român a anunțat că „armata rusă nu mai există”. Caii, căruțele, vagoanele de tunuri și armele abandonate sunt singurele lucruri lăsate de ruși în urma lor.
