Numeroase vestigii descoperite în zeci de situri, de la începutul secolului XX până astăzi, ne permit să ne facem o idee despre tipurile de iluminat pe care le foloseau oamenii preistorici.
Acestea erau în număr de trei: mici lămpi de piatră alimentate cu grăsime animală, torțe din lemn și mici focuri.
Pe baza descoperirilor făcute în sud-vestul Europei, un grup de cercetători conduși de Maria Angeles Medina-Alcaide, de la Universitatea spaniolă din Cantabria, a reconstituit mai multe sisteme de iluminat și le-a testat în peștera Isuntza 1, din Țara Bascilor.
Cercetătorii au făcut cinci torțe cu rășini de iederă, de ienupăr, de stejar, de mesteacăn și de pin, două lămpi de piatră alimentate cu măduvă de os de vacă și de căprioară, și focuri din lemn de ienupăr și de stejar.
Rezultatele experiențelor au fost publicate în revista PLOS ONE și arată că fiecare dintre aceste tehnici avea avantajele și dezavantajele ei, deci erau folosite în funcție de circumstanțe și scopuri.
Astfel, torțele de lemn, alcătuite din mai multe bețe, dau rezultate mai bune în explorarea grotelor sau traversarea spațiilor mari.
Într-adevăr, ele proiectează lumina în toate direcțiile, sunt ușor de transportat și nu orbesc privirea.
Inconvenientul este că produc mult fum. În funcție de lemnul utilizat, ele au rămas aprinse între 21 și 61 de minute.
Pentru un iluminat de lungă durată erau preferabile lămpile cu grăsime, care ardeau mai mult de o oră. Cu o strălucire mai slabă, ele par adaptate spațiilor mai mici, cu atât mai mult cu cât nu produc decât foarte puțin fum.
În schimb, nu pot fi folosite la deplasări, deoarece orbesc mai mult decât torțele și luminează mai puțin sau deloc solul.
În fine, cercetătorii spanioli au avut mai mult de furcă cu focurile din lemne. Vetrele realizate au produs mult fum și s-au stins după circa 30 de minute.
Aceste focuri foloseau mai ales la activitățile curente, în special la gătit sau încălzit.
