Este povestea unui flirt ai cărui protagoniști sunt John Fitzgerald Kennedy și scriitoarea de Pulitzer Margaret Coit.
În mod normal JFK nu mai are nevoie de vreo prezentare, dar ne facem datoria să amintim doar că a intrat în legendă după ce a fost asasinat în 1963. Secvența descrisă mai jos s-a consumat cu exact zece ani înainte, în perioada în care cariera democratului era la început. ”Obiectul” flirtului era o sudistă înfocată, autoare de cărți biografice de succes, Margaret Coit, ajunsă în biroul lui Kennedy în documentarea pentru o nouă lucrare.
Foto: JFK
Cei doi erau tineri, frumoși, necăsătoriți, așa că… ”orice e permis în război și în dragoste”.
Numai că acum suntem în 2020, gesturile ce erau cândva aparent nevinovate astăzi sunt subiect de dezbatere la masa corectitudinii politice și astfel povestea de acum 67 de ani este scoasă din nou pe tapet.
Înainte de a da drumul poveștii trebuie spus că biblioteca găzduiește și o sumă impresionantă de interviuri luate persoanelor care l-au cunoscut pe JFK. Ele au fost făcute în perioada 1965-1967 din dorința de a se redacta o biografie cât mai exactă a politicianului. Cele mai multe nu au fost folosite niciodată, pentru că ”desenau” o imagine mult diferită de cea intrată în conștiința publicului, dar s-au păstrat în arhive, acum fiind desecretizate.
Un astfel de interviu este și cel al scriitoarei.
Pentru că frânturi din interviu sunt ”sharuite” astăzi pe rețele, am scos interviul complet și am dat de o întâmplare cel puțin interesantă! Interviul a fost donat bibliotecii cu drepturi de difuzare la moartea scriitoarei, în 2003.
Povestea fragmentului din interviu care stârnește astăzi indignarea #metoo s-ar fi consumat în primăvara lui 1953, mai exact în aprilie. Data e importantă și o să vedeți la sfârșit de ce.
Margaret Coit nu mai era o simplă fată de la țară, lăsată fără de suflare când cunoștea un senator, fie el chiar și membrul uneia dintre cele mai importante și influente familii din America.
La 34 de ani, cât avea atunci, Margaret câștigase (în 1951) un premiu Pulitzer, pentru o carte biografică despre John C. Calhoun. În zilele noastre este de neconceput să se mai scrie laudativ despre acesta (vicepreședinte al SUA din 1825 până în 1832, susținător al dreptului Sudului de a deține sclavi), dar atunci Margaret era o vedetă în lumea politicii de la Washington.
Vizita ei la Washington în acea primăvară era motivată de faptul că scria biografia lui Bernard Baruch, miliardarul care i-a consiliat pe președinții SUA pe timpul celor două Războaie Mondiale.
Printre numele pe care Margaret Coit trebuia să le intervieveze era și John Fitzgerald Kennedy, proaspăt ajuns senator.
Prima întâlnire dintre cei doi a fost protocolară, în biroul lui senatorial, birou în care erau șase femei tinere. Kennedy i-a spus că urma să dea o petrecere acasă la sora sa Eunice.
La sfârșitul petrecerii, pe atunci burlacul senator le-ar fi spus surorilor sale, ținând-o pe Margaret de braț, că ”este cea mai drăguță fată pe care a cunoscut-o”. Surorile i-au spus că și-ar dori ca el să iasă cu ea.
La următoarea întâlnire, tot în biroul lui, au discutat despre subiectul viitoarei ei cărți și apoi Kennedy s-a oferit să o conducă acasă.
În interviul luat pe 1 iunie 1966, scriitorului Charles Morrisey, transcrierea fiind depusă la Arhivele Naționale- Fondul Biblioteca John F. Kennedy, Margaret Coit nu explică foarte clar cum s-a ajuns ca senatorul, care acuza o durere de spate, ajunge pe canapeaua din apartamentul închiriat de ea pentru perioada de documentare.
Normal, cel care ia interogatoriul întreabă: Și nu a mai spus nimic de durerea de spate?
„Nu ai vrea să fac ceva ce nu ai vrea să facă surorile tale, nu?”
Răspunsul e transcris mai jos:
”Niciun cuvant. Niciun cuvant. Nu a spus nimic despre nimic, cu excepția faptului că era foarte obosit și că mă va duce acasă. Ei bine, stăteam într-o casă de modă veche, mai degrabă dărâmată, în partea de sud-est a Washingtonului, unde am făcut greșeala că l-am invitat.
Există un living – credeam că ar dori să se odihnească câteva minute – și dincolo de el, un dormitor; puteai vedea patul.
Am intrat și ne-am așezat. S-a aruncat pe canapea. Mi s-a părut în regulă. Apoi a încercat să mă tragă în jos lângă el. Așa că m-am luptat și i-am spus: „Stai. M-am hotărât să nu te sărut la prima întâlnire”.
El a spus: „Nu este o primă întâlnire. Ne-am făcut ochi dulci unul celuilalt de trei ori. ”
Apoi a răsuflat înspre mine. I-am spus: „Să îți spun ceva. Am standarde la fel ca surorile tale. Nu crezi că acestea sunt standarde bune?„ – „Da”, a spus el, dar fără prea multă convingere.
„Nu ai vrea să fac ceva ce nu ai vrea să facă surorile tale, nu?” „Nu-mi pasă ce fac ele”, a spus el.
Apoi a tras din nou de mine și am început să plâng.
I-am spus: „Uite ce va trebui să-i spui preotului (la spovedanie).” „O, va trebui să-i spun numele tău”, a spus el, „dar el mă va ierta”. A chicotit și a făcut o grimasă.
M-am ridicat să iau un pahar cu apă.”
”Mă văzuse ca pe o minte, iar acum m-a văzut doar ca pe o femeie”
”M-a urmărit.
– Ai picioare frumoase, spuse el.
– Ai surori drăguțe, am spus.
-Acesta nu este un schimb corect, a spus el.
-Ei bine, nu arăți prea rău, dacă ești în căutarea unui senator, i-am spus, crezând că asta voia să audă.
Arăta foarte trist. Apoi a s-a răsucit.
M-a apucat (de brat). „Sunt trist, sunt vesel, sunt melancolic, sunt sumbru – sunt toate amestecate și nu mai știu cum sunt (cu adevărat)! ”
Era sălbatic. El era un irlandez întunecat și se agăța de mine. ”Nu”, am spus. „Nu fi atât de agitat. Aceasta este doar prima noastră întâlnire. Avem mult timp.”
El și-a ridicat capul și ochii lui cenușii au forat în ai mei. „Dar nu pot aștepta! Vezi tu? Voi înhăța tot ce vreau acum. Înțelegi? Eu nu mai am timp!”
Apoi ne-am certat și ne-am certat din nou, el mă privea de parcă m-ar diseca într-un soi de laborator. Ceea ce mă înspăimânta era însă că se purta ca o mașină. Era atât de rece. Parcă ar fi manipulat un utilaj (nu un om).
Vorbisem (în întâlnirile anterioare) despre cărți și idei și despre conceptele mele despre cărțile lui Baruch, iar atunci mă văzuse ca pe un fel de persoană. Mă văzuse ca pe o minte, iar acum m-a văzut doar ca pe o femeie. El nu a putut îmbina pe cele două (personaje) și era ca și cum ar fi fost două părți (care nu se îmbinau).”
Povestea se încheie cu o căsătorie
”Trebuia să omit o parte din asta. În fine, după un timp, m-a făcut să-l sărut și atunci mi-a spus: „Dragă”, visător.
Am spus: „Acesta este primul cuvânt blând pe care mi l-ai spus vreodată.” Iar el a spus: „Cum ți-ar plăcea un soț care a fost aspru întâi și blând cu tine după aceea ”, rânjind cu toți dinții albi. „Cum ți-ar plăcea un soț care te-a bătut în fiecare dimineață?”
(Prietenii mei au spus că nu ar trebui să povestesc despre asta.)
„L-aș mușca ”, am spus, „Știi ce ești? Tu ești un ticălos irlandez răsfățat. ”
S-a uitat la mine și a spus: „Ești un nenorocit irlandez răsfățat.” Apoi am început să râdem și am râs și a râs și am râs.
El a spus: „Nu te mai deranjez. Vrei să ieși la plimbare?
„Sigur, voi ieși la o plimbare cu tine.””
Potrivit relatării făcute de Margaret Coit, în timpul plimbării cu mașina decapotabilă a senatorului, au discutat despre politică. De a doua zi, ea nu i-a mai răspuns la telefoane și a plecat acasă în Carolina de Sud. Cartea despre Bernard Baruch a ieșit în 1957.
Povestea nu se încheie, însă, aici.
Foto: Jacqueline Kennedy
Mai trebuie spus că JFK o cunoscuse pe Jacqueline Lee Bouvier în 1952. În 12 septembrie 1953, cei doi s-au căsătorit.
