În secolul XIX, vânătorii de balene au avut brusc dificultăți să lovească cu harpoanele cașaloții din Pacificul de Nord. Uimitorul motiv este arătat de un studiu recent.
Vânătoarea de balene a fost una dintre activitățile industriale majore în secolul XIX. Moartea unui milion de cetacee le-a determinat pe supraviețuitoare să nu mai rămână pasive în fața atacurilor urmăritorilor și să învețe să le evite.
În secolele XVIII și XIX, balenierele europene și nord-americane s-au răspândit cu rapiditate pe suprafața oceanelor din lumea întreagă.
La bordul puternicelor lor veliere, vânătorii vizau cu precădere cașaloții (Physeter macrocephalus). Când descopereau unul sau mai multe exemplare, balenierele lăsau la apă mici ambarcațiuni cu vâsle care se apropiau de vânat. Acolo, apucau harpoanele și încercau să le înfigă în corpurile gigantice.
Cetaceele moarte erau trase pe puntea corăbiilor și secționate.
„Unii istorici au sugerat că rata de succes a vânătorilor de balene, în micile lor ambarcațiuni, s-a diminuat considerabil în cursul primilor ani de exploatare industrială”, arată trei cercetători într-un studiu apărut pe 17 martie 2021 în revista Biology Letters.
Cercetătorii au încercat să verifice această afirmație și, în cazul în care ea s-ar fi dovedit reală, să găsească explicația.
În acest scop, ei au studiat registrele numerice completate de vânătorii de balene americani cu ocazia peregrinărilor lor în nordul Pacificului, documentele datând de la mijlocul secolului XIX.
Cu ajutorul acestor date, oamenii de știință au putut evalua ratele de reușită ale loviturilor de harpon.
„Analiza datelor jurnalelor de bord numerice ale balenierelor americane în Pacificul de Nord a dezvăluit că rata cu care vânătorii reușeau să nimerească balenele cu harpoanele s-a redus cu circa 58% în cursul primilor ani de exploatare într-o regiune”, subliniază studiul, citat de Science et Avenir.
Cercetătorii au căutat mai multe ipoteze pentru a explica această scădere. Să fi devenit vânătorii brusc mai puțin pricepuți? Autorii se îndoiau.
„Faptul că primii vânători de balene din Pacificul de Nord și cei care au urmat mai târziu au avut o performanță în alte oceane, unde cașaloții erau în general exploatați de mai multă vreme, pledează împotriva reducerii competenței vânătorilor, drept cauză a scăderii ratei de harponaj.”
Să fi survenit această diminuare ca urmare a faptului că exemplarele cele mai vulnerabile (tinere, bolnave…) au fost vânate primele?
Un model numeric nu confirmă nici această ipoteză.
Singura explicație care rămânea în picioare era deprinderea socială: cașaloții au dezvoltat măsuri de apărare, iar această știință s-a transmis între indivizi.
„Înșiși vânătorii de balene descriu metodele defensive pe care le adoptau balenele, în special comunicarea pericolului în sânul grupului social, fuga sau atacarea balenierelor”, notează cercetătorii.
Grupurile naive, adică acelea care nu mai avuseseră experiențe cu vânătorii de balene, învățau totuși cum să scape de la grupurile mai experimentate.
Aveau loc chiar regrupări, astfel încât „un animal naiv să fie grupat alături de un individ experimentat la prima sa experiență cu vânătorii de balene”.
Modernizarea navelor și a instrumentelor a permis totuși ulterior oamenilor să redobândească supremația.
„Faza modernă, înalt mecanizată a fost în mod deosebit intensă către 1950 și, la apogeul său, a ucis în jur de 25.000 de cetacee pe an, epuizând considerabil populația mondială”, potrivit Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii.
Vânătoarea comercială de balene a luat sfârșit în 1988. Aceste animale rămân clasate ca specie vulnerabilă.
