Imperiul, care era compus din teritorii germanice, era practic o monarhie electorală. Dreptul de a desemna noul împărat aparținea electorilor, cunoscuți și sub denumirea de prinț-elector (Kurfürst – în germană).
Până la alegerile din 1742, drept de vot aveau doar șapte persoane, toți prinţi-electori, considerați cei mai importanți oameni din Imperiu după Împăratul în funcție.
Numărul acestora a fost mărit la nouă, iar trei locuri trebuia să aparțină Bisericii.
Drept de vot
Drept de vot au primit arhiepiscopii-electori din Mainz, Trier și Koln, cele mai bogate biserici din Germania.
Ceilalți șase prinți aveau șanse egale de a deveni Împărați. Ei dețineau mai multe titluri în afara teritoriilor germanice.
Prințul-elector al Saxoniei era și Rege al Poloniei, electorul din Brandenburg era și Regele Prusiei (Frederick al II-lea), electorul Hanovrei era și Regele Marii Britanii (George al II-lea), în timp ce electorul Bavariei era și Regele Bohemiei.
A câştigat alegerile
Alegerile au fost câștigate tocmai de electorul Bavariei, o lovitură dură pentru habsburgi, care rămâneau după 300 de ani fără demnitatea de Împărat al Sfântului Imperiu Roman.
Motivul era însă întemeiat.
Linia masculină a habsburgilor nu avea succesor, astfel că Mariei Tereza, Împărăteasa habsburgilor, i s-a interzis să se autopropună.
Noul Împărat
Conform history.info, Carol Albert de Bavaria, elector de Bavaria din dinastia Wittelsbach, a devenit noul Împărat.
Maria Tereza nu avea nicio intenție de a accepta rezultatul votului, astfel că trupele austriece au invadat Bavaria.
Teritoriul a fost ocupat, iar Carol Albert (Carol al VII-lea) s-a refugiat la Frankfurt, unde a trăit până la moartea sa.
După moartea Împăratului, Maria Tereza l-a impus pe soțul ei Franz de Lorraine să fie ales noul Împărat al Imperiului.
Dinastia habsburgică a continuat astfel să conducă Sfântul Imperiu Roman până la destrămarea acestuia în 1806.
