În aceeaşi zi, Imperiul otoman cerea acordul puterilor garante pentru a trimite un comisar în România cu sarcina de a pune capăt unirii celor două ţări, ceea ar fi însemnat aplicarea hotărârilor Conferinţei de la Paris din septembrie 1859 şi a celei de la Constantinopol din septembrie 1861.
Divergenţele dintre puteri, dar mai ales poziţia Franţei au contribuit la evitarea acestui mare pericol, deşi situaţia de criză era evidentă. Propunerea împăratului Napoleon al III-lea referitoare la convocarea unei conferinţe a puterilor garante s-a dovedit benefică.
Conferinţa de la Paris şi-a început activitatea la 26 februarie/10 martie 1866 şi, de la început, poziţiile divergente ale reprezentanţilor puterilor garante i-au demonstrat slăbiciunea.
Marile Puteri aveau alte preocupări mai presante şi nu au acordat întâietate Principatelor.
Franţa, tradiţionala protectoare a românilor, a sprijinit Unirea şi era binevoitoare faţă de ideea unui principe străin, dar în primăvara lui 1866, Napoleon al III-lea explora din nou posibilitatea ca Austria să cedeze Veneţia Italiei în schimbul Principatelor.
De cealaltă parte, Marea Britanie urmărea simultan câteva obiective contradictorii – menţinerea integrităţii Imperiului Otoman, respectarea tratatelor şi satisfacerea pretenţiilor române, numai dacă s-ar fi putut preîntâmpina o criză internaţională -, dar a sfârşit prin a urma exemplul francez.
Rusia, care sprijinea ideea separării Principatelor, nu dorea să apară ca adversar al aspiraţiilor naţionale ale ortodoxiei balcanice, aşa că a refuzat să ia iniţiativa.
Austria căuta în momentul acela să obţină sprijin francez împotriva Prusiei, în lupta sa pentru supremaţie în Germania, manifestând rezerve atât în privinţa Unirii, cât şi a unui principe străin.
Reuniunile Conferinţei au avut loc în bună măsură în funcţie de diversele iniţiative luate la Bucureşti.
Repetatele avertismente şi recomandări ale Conferinţei privind nedesemnarea unui prinţ străin şi insistenţele ori ameninţările referitoare la o eventuală separare a statului român n-au avut până la urmă vreo urmare practică.
Diferendele dintre puteri şi şovăiala lor de acţiona decisiv au dus într-un impas conferinţa lor de la Paris (martie-iunie) şi au lăsat iniţiativa în mâinile românilor.
Bucureștiul i-a trimis la Istanbul pe Manolache Costache Epureanu, George Costa-Foru şi Alexandru G. Golescu pentru a-i cere Porţii să nu se împotrivească „dorinţei unanime a naţiunii române”, fără ca demersurile să înregistreze însă un rezultat prea liniştitor.
Între timp, guvernul provizoriu a acţionat rapid pentru a găsi pe cineva să ocupe tronul rămas liber.
Majoritatea conservatorilor şi liberalilor rămăsese ataşată ideii aducerii unui principe străin.
Cei dintâi credeau că doar o dinastie străină putea ţine în frâu radicalismul liberal, garantând astfel propriul lor control asupra statului, în timp ce liberalii moderaţi, care se pronunţau în favoarea unei monarhii constituţionale, drept cea mai bună cale pentru menţinerea unui echilibru între „despotism” şi „anarhie”, vedeau în persoana unui principe străin o garanţie suplimentară de stabilitate socială şi politică.
Esenţială pentru depăşirea crizei era o cât mai grabnică descoperire a unui alt candidat la domnie.
Reprezentant al Locotenenţei Domneşti, Ion C. Brătianu s-a implicat deosebit de activ în această acţiune, împreună cu Ioan Bălăceanu, noul agent al ţării la Paris.
Cei doi aveau să propună guvernului de la Bucureşti, la 14/26 martie, candidatura prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
În urma aprobării din ţară a demersului său, Brătianu s-a deplasat la Dusseldorf, unde a fost primit în audienţă, la 19/31 martie 1866, de prinţul Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, tatăl candidatului. Totodată, a avut o întrevedere şi cu tânărul prinţ, care nu a dat un răspuns categoric.
Optimist, Ion C. Brătianu a informat Locotenenţa Domnească şi pe miniştri în legătură cu acceptul prinţului Carol, chiar înainte ca aceasta să fie o certitudine.
La 30 martie/11 aprilie, Locotenenţa Domnească vestea, printr-o proclamaţie, noua candidatură şi supunerea ei unui plebiscit, anunţat, ulterior, şi de guvern.
Organizat între 14 şi 20 aprilie, plebiscitul a aprobat cu o majoritate covârşitoare de voturi alegerea lui Carol ca domn al României, cu 685.696 de voturi din cele 686.193 exprimate.
Carol, încurajat de o evidentă popularitate şi la îndemnul lui Bismarck, atunci ministru-prezident al Prusiei, a hotărât să primească propunerea fără aprobarea prealabilă a Marilor Puteri, ai căror reprezentanţi se aflau în conferinţă.
La 7 mai, Carol l-a informat pe Brătianu asupra deciziei sale.
Reacţia Marilor Puteri faţă de urcarea pe tron a lui Carol a fost în concordanţă cu modul în care au tratat răsturnarea lui Cuza.
Erau dezbinate şi nu au acţionat în niciun fel.
La întâlnirea finală din 4 iunie a Conferinţei de la Paris, majoritatea s-a opus proiectelor otomane de intervenţie militară şi de ocupaţie.
Războiul izbucnit între Austria şi Prusia, la 17 iunie, a făcut ca lucrările Conferinţei să se încheie brusc, iar Marile Puteri au fost astfel, indirect, în mod tacit, de acord cu faptul împlinit în România.
Marile Puteri l-au recunoscut în mod formal pe Carol ca domnitor în a doua jumătate a anului 1866 şi începutul anului 1867.
Foto: Jurământul domnitorului Carol
