Țarul Alexandru al II-lea (foto) era astfel pe punctul de a-și îndeplini un vis secular: să pătrundă în „A doua Romă” (Constantinopol) și să o unească cu „A treia Romă” (Moscova), într-o mare comunitate ortodoxă.
Însă, în fața opoziției englezilor, trebuie să se replieze și să accepte un compromis la congresul de la Berlin, în același an.
Rușii intraseră în război pe 27 aprilie 1877, pentru a ajuta popoarele slave din Balcani în revolta lor împotriva Imperiului Otoman.
Înfricoșat, sultanul cere încetarea imediată a ostilităților. La San Stefano, aflată la periferia Istanbulului, are loc semnarea unui tratat, pe 3 martie 1878, prin care se înființează o Bulgarie Mare, independentă, de la Dunăre la Marea Egee.
Sultanul îi cedează țarului și o parte din Armenia (Kars și Batum) și Dobrogea, pe care Rusia o dă imediat României în schimbul Basarabiei meridionale.
Odată cu aceste amputări, care veneau după independența Greciei și autonomia Serbiei, Imperiul Otoman pierdea cea mai mare parte a coloniilor sale din Europa.
Luându-și revanșa față de Tratatul de la Paris, semnat în urma războiului Crimeii (30 martie 1856), țarul impune un protectorat de facto asupra popoarelor din Balcani. El poate astfel visa la o apropiată ocupare a Constantinopolului, scrie Herodote.
Însă triumful răsunător al Rusiei îi pune pe gânduri pe împăratul austriac Franz Iosef I și mai ales pe premierul britanic Benjamim Disraeli. Acesta din urmă se teme că Rusia ar putea bloca ruta spre India și Canalul Suez.
Drept care Londra amenință Moscova cu războiul.
Cancelarul german Bismarck folosește oportunitatea pentru a se plasa în poziția de arbitru al relațiilor diplomatice. El propune organizarea unei conferințe internaționale.
Aceasta are loc la Berlin din 13 iunie până în 13 iulie, același an.
Ea pregătește dezmembrarea totală a Imperiului Otoman, prin recunoașterea independenței României și Serbiei, precum și autonomia Macedoniei.
Însă, spre marea nemulțumire a rușilor, Bulgaria este nevoită să-și reducă pretențiile teritoriale.
La sud, Rumelia orientală rămâne provincie turcă, cu um guvernator creștin. La vest, Macedonia rămâne și ea în stăpânirea turcilor.
În fine, la nord, Bulgaria micșorată nu primește decât un statut de autonomie, condusă de un prinț. Acesta va fi Alexandru de Battenberg.
Bosnia-Herțegovina este pusă sub „administrație provizorie” austriacă, iar Ciprul sub administrație britanică.
Franța, simțindu-se lăsată pe afară de la acest festin teritorial, protestează și obține promisiunea unui protectorat asupra Tunisiei, o provincie otomană care se bucura deja de o foarte mare autonomie.
Trei ani mai târziu, acest protectorat va deveni realitate, însă va determina Anglia să pună mâna pe Egipt anul următor.
După acest prim război al Balcanilor, Imperiul Otoman ajunge să merite apelativul de „bolnavul Europei”, pe care i-l dăduse prematur țarul Nicolae I înainte de Războiul Crimeii.
Trei decenii mai târziu, pe 4 octombrie 1908, la îndemnul Vienei, prințul Bulgariei, Ferdinand I de Saxa-Coburg-Gotha, se emancipează complet față de Înalta Poartă și se proclamă rege.
A doua zi, Austria anexează unilateral Bosnia-Herțegovina.
La Istanbul, unde Junii Turci preluaseră puterea pe 24 iulie 1908, această dublă umilință duce la abdicarea forțată a sultanului Abdul-Hamid al II-lea.
Urmează încă două războaie balcanice.
Motivele disensiunilor, ale căror semințe fuseseră puse de Tratatul de la Berlin, vor antrena mai întâi Balcanii și apoi toată Europa în război.
