Cum a redus KGB-ul la tăcere disidența în perioada sovietică
În calitate de principală agenție secretă de informații a Uniunii Sovietice în timpul Războiului Rece, KGB-ul a câștigat notorietate pentru spionajul său la scară globală. Dar organizația – și predecesorii săi din epoca comunistă – a jucat, de asemenea, un rol cheie în interiorul Uniunii Sovietice: înăbușirea disidenței politice.
Protejarea patriei de dușmanii interni i-a preocupat pe liderii ruși timp de secole, generând o lungă serie de agenții de poliție secretă represive. În timpul epocii imperiale a Rusiei, Okhrana a lucrat pentru a identifica și distruge dușmanii țarilor. După revoluția comunistă din 1917, Cheka a îndeplinit același rol pentru bolșevici. Au urmat apoi mai multe agenții (OGPU, NKVD, GRU, MVD) până în 1954, când a fost înființat KGB (Komitet Gosudarstvennoi Bezopasnosti). Statele satelit ale blocului sovietic, precum Ungaria, Polonia și Germania de Est, au susținut propria versiune a acestor agenții.
1917: Revoluția bolșevică și „teroarea roșie”
După ce Revoluția din octombrie 1917 i-a plasat pe bolșevici la putere, a izbucnit un război civil, Armata Roșie comunistă fiind combătută de o coaliție de contrarevoluționari: monarhiști, social-democrați, puteri străine și alții. Pentru a ajuta la eradicarea dușmanilor și pentru a-și proteja noul regim fragil, bolșevicii au format Cheka (Comisia de urgență pentru combaterea contrarevoluției și sabotajului în toată Rusia). Când Vladimir Lenin, liderul partidului bolșevic, a fost grav rănit într-o tentativă de asasinat în 1918, agenția a întreprins rapid un program de violență de stat cunoscut sub numele de „Teroarea Roșie”.
Liderul Cheka, Feliks Dzerjinski (a cărui statuie a stat în fața sediului KGB din Moscova până după căderea Uniunii Sovietice) a proclamat că „oricine îndrăznește să răspândească cel mai mic zvon împotriva regimului sovietic va fi arestat imediat și trimis într-un lagăr de concentrare”. În practică, însă, au început aproape imediat împușcăturile în masă și spânzurările fără proces. Faptul de a fi o persoană nepotrivită sau de a se afla în locul nepotrivit la momentul nepotrivit sau pur și simplu de a deține o armă de foc era suficient pentru ca cineva să primească o condamnare la moarte din partea tribunalelor revoluționare nou formate. Estimările privind numărul total de morți se ridică la peste 100.000.
Aceste tribunale au promovat epurarea tuturor, de la membrii supraviețuitori ai familiei imperiale rusești până la țăranii proprietari de terenuri, dând tonul pentru deceniile următoare. Chiar și în perioadele de relativă liniște internă, umbra terorii de stat plana asupra populației sovietice.
1930: Epurările și procesele-spectacol ale regimului Stalin
Teroarea Roșie și războiul civil s-au încheiat la începutul anilor 1920, dar, după o scurtă atenuare, represiunea a continuat și s-a agravat. Când Iosif Stalin a preluat conducerea partidului comunist după moartea lui Lenin, s-a concentrat pe consolidarea controlului asupra partidului și a țării prin orice mijloace necesare. NKVD-ul, care înlocuise Cheka în 1922, a jucat un rol cheie în susținerea culturii excesive a dictatorului.
În timp ce Cheka îi persecutase pe dușmanii partidului bolșevic, NKVD-ul viza membrii de partid bine poziționați pe care Stalin îi percepea ca potențiali rivali, inclusiv funcționari guvernamentali, ofițeri de armată și garda veche a partidului sovietic, cum ar fi troțkiștii. Poliția secretă folosea tortura și probe fabricate pentru a obține „mărturisiri”. Procesele spectacol extrem de publice, ale căror verdicte nu au fost niciodată puse la îndoială, au provocat o teroare generalizată – la fel ca și decretul lui Stalin care permitea executarea familiilor suspecților de trădare, inclusiv a copiilor de doar 12 ani.
După asasinarea, în 1934, a lui Serghei Kirov, un bolșevic veteran și potențial rival al lui Stalin, dictatorul sovietic s-a folosit de această crimă – despre care unii istorici spun că el însuși a ordonat NKVD-ului să o execute – ca scuză pentru a întreprinde epurări, deportări și crime care au devenit cunoscute sub numele de „Marea epurare”. În 1937 și 1938, potrivit unui cercetător din Moscova, aproximativ 40.000 de agenți NKVD au supravegheat arestarea a aproximativ 1,5 milioane de cetățeni sovietici și uciderea a aproape jumătate din acest număr. Cei care nu au fost uciși de NKVD au fost condamnați la muncă forțată într-unul dintre numeroasele gulaguri brutale care proliferau în întreaga URSS.
Timp de război: Blocarea oricărei retrageri a Armatei Roșii
Teroarea anilor 1930 a decimat forțele militare sovietice, lăsându-le nepregătite să respingă o invazie nazistă în 1941. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, rolul NKVD a fost de a lupta nu doar împotriva germanilor, ci și împotriva oricărui semn de defetism în rândul trupelor Armatei Roșii.
Atunci când propaganda nu funcționa, „detașamentele de blocare” ale trupelor NKVD foloseau forța pentru a opri retragerile neautorizate ale Armatei Roșii, adesea din scenarii de moarte sigură pe câmpul de luptă. Suspecții dezertori erau împușcați sumar, trimiși în lagăre de prizonieri sau în batalioane de pedeapsă. Un raport al NKVD din 1941 a enumerat peste 650.000 de arestări pentru dezertare în rândul personalului Armatei Roșii.
Din anii 1960 până în anii 1980: Cenzura, exilul și „tratamentul” în spital
După război și moartea lui Stalin în 1953, NKVD – rebotezat în 1954 KGB – și-a păstrat o mare parte din puterea asupra vieții cetățenilor sovietici. Pentru prima dată, disidența a devenit posibilă în anii 1960, în urma celebrului discurs din 1956 al succesorului lui Stalin, Nikita Hrușciov, care a atacat cultul personalității dictatorului și excesele pe care acesta le producea. Dar disidența încă avea consecințe, chiar dacă nu un pluton de execuție sau ștreangul de spânzurătoare.
KGB-ul a încercat să reducă la tăcere scriitori precum Yuli Daniel și Andrei Sinyavsky, condamnându-i la muncă forțată în lagăr pentru crima de a fi „defăimat în mod răuvoitor” Rusia în povestiri care fuseseră introduse clandestin în Occident și publicate sub pseudonime. La zeci de ani de la prima publicare în străinătate a cărții emblematice Doctor Jivago a lui Boris Pasternak, rușii încă o puteau cumpăra doar de pe piața neagră, iar oricine încălca legea și o citea risca să își piardă locul de muncă, un loc la universitate sau libertatea. KGB-ul l-a forțat pe Pasternak însuși să părăsească uniunea scriitorilor sovietici și i-a cerut să refuze să accepte Premiul Nobel pentru Literatură. După moartea lui Pasternak, în 1960, i-au arestat iubita și muza, Olga Ivinskaya, trimițând-o în gulag.
KGB-ul a găsit alte modalități de a pune botniță criticilor interni. Scriitori și disidenți precum Alexandr Soljenițîn au fost arestați, întemnițați, iar mai târziu li s-a retras cetățenia și au fost forțați să se exileze în străinătate. Atunci când fizicianul Andrei Saharov a început să pledeze pentru drepturile omului în URSS, KGB-ul l-a răpit și l-a închis într-un spital, unde a fost legat de un pat, drogat, hrănit cu forța și supus la alte torturi. Atunci când KGB-ul nu reușea să îi descurajeze pe critici să vorbească, nici măcar prin arestare, căuta să îi discrediteze trimițându-i în spitale psihiatrice pentru „tratament”.
În august 1991, după ce rușii conduși de Boris Elțîn au dejucat o tentativă de lovitură de stat condusă de KGB, statuia faimosului fondator al agenției de informații, Feliks Dzerjinski, a fost în cele din urmă îndepărtată de pe soclul din fața sediului poliției secrete Lubyanka din centrul Moscovei. Dar, la fel cum statuia rămâne intactă – deși într-un muzeu în aer liber de sculptură din epoca sovietică – la fel rămâne și moștenirea KGB-ului. După căderea Uniunii Sovietice, KGB-ul a făcut loc FSB-ului (Serviciul Federal de Securitate).
