Evenimentul Istoric > Articole online > Istoria universală > Cum a fost ucis Patriarhul Justinian de grija pentru bisericile sale
Articole online

Cum a fost ucis Patriarhul Justinian de grija pentru bisericile sale

Pe 26 martie 1977, trecea la cele veșnice Patriarhul Justinian, la vârsta de 76 de ani, după o lungă perioadă de spitalizare.

Ion Marina a fost într-adevăr preot și învățător în două sate vâlcene. Însă, în 1932, la vârsta de 31 de ani, a devenit director al Seminarului Teologic din Râmnicu Vâlcea și preot slujtor la catedrala episcopală din oraș, după care paroh la Biserica Sfântul Gheorghe.

Absolvise Facultatea de Teologie de la București, într-o perioadă în care majoritatea preoților noștri erau doar absolvenți de seminar. În plus, avusese ocazia să călătorească în străinătate, la Geneva în 1936 și Paris în 1938, însoțindu-l pe Titulescu la Liga Națiunilor.

Istoricul George Enache scrie că Ion Mihalache l-ar fi dorit pe Ion Marina episcop.

Pe toată durata Patriarhatului său, a fost un apropiat al oamenilor de valoare pe care a încercat să-i cultive și să-i ocrotească. Printre aceștia se numără profesori și teologi precum Dumitru Stăniloae, Ioan G. Coman, Nicolae Chiţescu, Ioan Rămureanu, Ene Branişte, Liviu Stan, Nicolae Lungu şi mulți alţii. De asemenea, el a „recuperat” oameni erudiţi, dar obstrucționați de regimul comunist, cum a fost cazul marelui bizantinolog Academicianul Alexandru Elian.

Pentru restaurarea sau consolidarea celor mai importante biserici și mănăstiri, Patriarhul Justinian a colaborat cu cei mai de seamă arhitecți și artiști ai vremii: Ion Mincu, Ştefan Berechet, Ştefan Balş, ori cercetători ca Vasile Brătulescu şi Vasile Drăguţ, pictorul Costin Petrescu, sculptorul Grigorie Dumitrescu, scriitoarea şi pictorița Olga Greceanu, plasticiana Ottilia Oteteleşanu. Pe aceasta din urmă a numit-o consilier artistic al Patriarhiei Române, ea fiind cea care a realizat, între multe altele, icoanele împărătești din Catedrala Patriarhală, lucrate în email la atelierele Patriarhiei Române.

Să notăm și că, pe când era un „simplu preot” la Vâlcea, a fost vizitat de câteva ori de Nae Ionescu, care i-a și dăruit o pereche de butoni de aur sau argint.

„Mai bine îmi tai mâna dreaptă decât să iscălesc!”

Patriarhul Justinian a fost Omul Bisericii, nu al comuniștilor. Ori de câte ori a trebuit să apere interesele Bisericii, nu s-a sfiit să intre în conflict direct cu ocârmuitorii.

Cazul tipic îl reprezintă faimosul Decret 410 din 28 octombrie 1959 care prevedea că puteau fi călugări doar bărbații care au împlinit vârsta de 55 de ani și femeile care au împlinit 50 de ani. Decretul 410 a făcut să fie dați afară din mănăstiri circa 5000 de monahi și monahii.

Patriarhul a protestat vehement împotriva decretului, refuzând să-l contrasemneze: „Mai bine îmi tai mâna dreaptă decât să îl iscălesc!”. Ca urmare, comuniștii l-au trimis la schitul Dragoslavele, unde i s-a fixat domiciliul forțat timp de 6 luni.

„Dumnezeu l-a pus la muncă pe dracu’”

Patriarhul nu a cedat și, deși nu a reușit să oprească aplicarea decretului nefast, a încercat totuși să-i atenueze efectele. Convins fiind că măsura va avea doar un caracter temporar, el i-a încurajat pe călugări să nu plece din mănăstiri sau să revină în ele.

Din nou, intuiția lui Justinian s-a dovedit justă. După 1964, monahismul românesc cunoaște o puternică revigorare prin restaurări și consolidări de biserici şi chilii monumente istorice, dar şi prin misiunea duhovnicească desfășurată de unii duhovnici îmbunătăţiţi, cum a fost cazul părintelui Arhimandrit Cleopa Ilie, care, la îndemnul Patriarhului Justinian, au reînviat viaţa monahală a multor mănăstiri din Moldova, Muntenia şi Banat.

Părintele Cleopa a fost chemat la București și a locuit câteva luni la reședința patriarhală, în această perioadă punându-se bazele unui amplu program misionar.

Din 1964 datează și celeba întâmplare cu părintele Cleopa de la Sihăstria, unde o întreagă echipă de arhitecți, ingineri și muncitori debarcase pentru a restaura mănăstirea. „Ce mai faceți, părinte?”, l-a întrebat cineva. „Stau și mă uit cum l-a pus Dumnezeu la muncă pe dracu’”, a răspuns duhovnicul.

Sfinții români și coada de la Pantelimon la Cernica

Una dintre cele mai mari realizări ale Patriarhului Justinian o reprezintă primele canonizări de sfinți români, care au loc în octombrie 1955. Au fost atunci trecuți în Sinaxar: Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfinţii Ierarhi şi Mărturisitori Mitropoliţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici, Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Banatului și Cuvioşii Mărturisitori Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara şi Oprea Miclăuş.

Profitând de ușorul „dezgheț” de după moartea lui Stalin, Patriarhul Justinian a organizat un eveniment de amploare internațională. Au luat parte reprezentanții a trei Biserici Ortodoxe naționale (Bulgaria, Rusia, Grecia) și ai Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului. Patriarhul Ecumenic de atunci, Athenagoras, a dorit să vină la București, însă a fost oprit de evenimentele violente de la Constantinopol, unde turcii îi atacau pe credincioșii greci, mergând până la devastarea unor biserici

Să notăm totuși că procesul de canonizare a primilor sfinți români începuse într-o sesiune a Sfântului Sinod din 28 februarie 1950, așadar în timpul vieții lui Stalin.

Revenind la ceremoniile din 1955, în ziua canonizării Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, lanțul de credincioși care voiau să se închine la moaștele sfântului se întindea până în Pantelimon.

Cu același prilej, delegațiile bisericilor străine au fost plimbate prin toată România. Ajunși la Văratec, delegații Bisericii Ruse au rămas cu gura căscată aflând că acolo sălășluiau „peste 500 de maici și surori” într-o singură mănăstire.

Sub cârmuirea lui Justinian, România avea mai multe parohii și mai mulți preoți (nemaivorbind de mănăstiri și schituri) decât Uniunea Sovietică, pe uriașul teritoriu al căreia funcționau două patriarhii: una a Moscovei și a toată Rusia, cealaltă a Gruziei.

„Rolls-Royce-ul meu pentru o Biblie”

O dovadă a dragostei Patriarhului Justinian pentru Biserica și credincioșii săi o reprezintă și episodul care a avut loc cu ocazia vizitei sale în Marea Britanie, în iunie 1966, când a fost primit și de Regina Elisabeta. Aceasta auzise de revirimentul bisericesc din România și ținuse neapărat să îl cunoască pe Patriarhul nostru.

Către sfârșitul audienței, Suverana i-a spus oaspetelui că îi pregătise în dar un automobil Rolls-Royce. Justinian i-a mulțumit însă i-a mărturisit că, de 18 ani de când se afla în fruntea Bisericii Ortodoxe Române, nu a reușit să tipărească nici o Biblie. Autoritățile comuniste își dăduseră acceptul de formă, însă se plângeau că nu au de unde să-i dea hârtia necesară.

De aceea, Patriarhul a rugat-o pe Regină să convertească limuzina în hârtie pentru Biblie.

Cu această hârtie s-au tipărit aproape 200.000 de Biblii, care s-au putut cumpăra și din librării cu prețul de 90 de lei. În memoriile sale, părintele Ion Bria relatează că nu a fost parohie din țara noastră (și existau aproape 9000) sau din diaspora la care să nu ajungă cel puțin zece exemplare.

Acesta este „Patriarhul Roșu” de care vorbesc unii.

Tot părintele Bria afirmă că proclamarea primilor sfinți români și ediția Bibliei din 1968 sunt cele mai mari înfăptuiri ale Patriarhului Justinian.

Multe sunt dovezile că acesta și-a iubit Biserica și bisericile, gata de orice sacrificiu. „Merg cu voi până la Haga!”, le-a spus Justinian la începutul anilor 1960 celor care plănuiau să demoleze Biserica Slobozia, ctitorie a domnitorului Leon Vodă de la mijlocul secoluluial XVII-lea, care stătea în drumul Magistralei Nord-Sud.

Pagini: 1 2

Registration

Aici iti poti reseta parola